07.19.08
20 Iulie – Sfantul Prooroc Ilie Tesviteanul
- Tropar:
„Cel ce a fost înger în trup, temeiul proorocilor, al doilea înainte-mergător al venirii lui Hristos, Ilie măritul, care a trimis de sus lui Elisei har, bolile goneşte şi pe cei leproşi curăţeşte; pentru aceasta şi celor ce-l cinstesc pe el le izvorăşte tămăduiri.”
Sfântul Ioan Gură de Aur – despre petrecerea femeii în casă
Am preluat acest articol de pe blogul Marilenei:
(Migne, P. G. 59,340-342)
Nimic, nimic nu este mai tare decât femeia evlavioasă şi înţeleaptă, spre a potoli şi a modela sufletul barbatului prin cele care ea vrea. Căci nu-i rabdă [bărbatul] aşa nici pe prieteni, nici pe dascăli, nici pe stăpânitori, cum [o îngăduie] pe îndemnatoarea şi sfătuitoarea care locuieşte împreună cu el. Căci îndemnul ei are şi oarecare plăcere, din pricină că el o iubeşte foarte pe împreună sfătuitoarea sa. Şi vă pot spune de mulţi bărbaţi aspri şi neîncovoiaţi, care au fost domoliţi astfel. Căci aceasta este şi părtaşă a mesei şi a patului, şi a facerii de copii, şi a vorbelor, şi a lucrurilor de taină, şi a intrărilor, şi a ieşirilor, şi a multor altor lucruri, fiind legată întru toate de el şi atât de lipită de el, precum capul este legat în chip firesc de trup. Şi, dacă este înţeleaptă şi grijulie, peste toate va călca şi le va birui, pentru grija faţă de soţul ei.
De aceea o îndemn să facă lucrul acesta şi să-l sfătuiască cele de trebuinţă [pe bărbat]. Căci, după cum spre virtute, aşa şi spre răutate, are multă putere [să-l îndemne]. Aceasta [femeia] l-a pierdut pe Avesalom, aceasta pe Amon, aceasta era [să-l piardă] şi pe Iov. Aceasta l-a scăpat pe Nabal de ucidere, aceasta a salvat întregul neam. Căci şi Debora şi ludita au arătat isprăvi vrednice de bărbaţii conducători de oşti. Şi mii de alte femei.
De aceea şi Pavel zice: „Ce ştii tu, femeie, dacă îţi vei mântui bărbatul?” (I Corinteni 7,l6). Şi în acele vremuri vedem pe Persida şi Mariam, şi Priscilla că se ating de luptele apostoleşti. Pe care este de neapărată trebuinţă şi voi să le urmaţi cu sârguinţă, şi nu numai cu vorbele, ci şi cu faptele să vă domoliţi [rythmizein] soţul.
- Şi cum să-l educăm prin fapte?
- Când el nu te vede nicidecum fiind rea, nici doritoare de lucruri scumpe şi iubitoare de împodobire, nici cerând lucruri de prisos, ci îndestulându-te cu cele ce ai. Căci atunci, atunci te va îngădui când îl sfătuieşti. Iar dacă filosofezi cu vorbele, iar cu faptele faci cele contrare, va dispreţui multa ta flecăreală. Dar când împreună cu vorbele îi dai învăţătură şi cu faptele, atunci te va primi şi va fi mai mult convins. De pildă, când nu cauţi aur, nici mărgăritare, nici haine scumpe, ci, în locul acestora, cuviinţa, întreaga înţelepciune, cugetul cel bun; când aduci de la tine acestea şi ceri de la el [tot] acestea.
Căci, dacă e nevoie să faci ceva spre plăcerea bărbatului, atunci sufletul trebuie [să-l înfrumuseţezi], iar nu trupul să îl împodobeşti şi să-l strici. Căci nu o va face aurul atârnat de ea aşa de iubită şi dorită aceluia, cât întreaga întelepciune şi cugetul bun faţă de soţul ei. Acestea mai mult îl cuceresc pe bărbat. Căci acea podoabă [a trupului] îi este şi povară în plus, şi strâmtorare a banilor, şi îi dă şi multă grijă şi cheltuială. Pe când cele spuse îl vor pironi pe bărbat de femeie.
Căci cugetul bun şi prietenia şi dorul nu dau nici griji, nu fac nici cheltuială, ci cu totul dimpotrivă. Căci şi acea împodobire ajunge la saturaţie în urma obişnuinţeil2, pe când cea a sufletului înfloreşte în fiecare zi şi aprinde mai tare flacăra. Încât, dacă vrea să placă bărbatului, să-şi împodobească sufletul cu întreaga înţelepciune, cu evlavia, cu cârmuirea casei.
Extras din Omilia a LXl-a a Comentariului la Sfânta Evanghelie după Ioan.
Avem de a face cu o societate în care bărbaţii erau cei care se ocupau cu afacerii publice, iar femeile cu treburile gospodăriei. Femeia este centrul de greutate al unui cămin. De pacea ei lăuntrică atârnă mersul bun al familiei. Ea trebuie să fie ca o sugativă care absoarbe neregulile celorlalţi, pentru ca apoi să le topească în adâncul rugăciunii şi dragostea sa jertfelnică. Astăzi, de cele mai multe ori, femeia este incisivă, prea cutezătoare, şi asta se vede în starea generală a familiilor. Soţia, ca şi soţul, aleargă după bine şi confort. Amândoi sunt ca două pietre, şi când se ciocnesc ies scântei.
Filosofia este modul creştin de vieţuire. „Cealaltă filosofie” desemnează celelalte îndeletniciri virtuoase ale unui creştin adevărat: post, trezvie, milostenie, blândeţe etc. Femeia casnică a zilelor noastre este educată să ia aminte la telenovele, ştiri, reviste, discuţii la „o cară şi o ţigară”, bârfe, coafor, modă etc.
………………………………….
Duhul familiei creştine ar trebui să fie înlăuntru ca al unei chilii pustniceşti. Acest lucru ar putea speria pe mulţi, dar cine a intrat vreodată în chilia unui pustnic a simţit pacea adâncă de acolo, intimitatea, căldura chiliei. Acea pace covârşeşte sărăcia din jur, încât omul nu mai este deranjat de simplitatea locuinţei. Acea pace şi căldură – rod al unei vieţi de adâncă smerenie şi rugăciune – trebuie să locuiască în toate familiile. Mănăstirea Sludion, pe vremea Sf. Teodor, avea l000 de călugări şi era pace şi linişte şi trăire evanghelică. Dacă l000 de oameni puteau vieţui în pace, oare este greu să facă acest lucru 4-5 persoane? Aşa trăiau şi creştinii din Ierusalim pe vremea apostolilor: cu femei, copii etc., şi erau câteva mii.
Aşadar, dacă vrem să plăcem bărbaţilor, să-i ţinem într-o stare de plăcere. Şi îi ţinem într-o stare de plăcere, dacă îndepărtăm împodobirea şi înfrumuseţările. Căci toate acestea par că au o oarecare desfătare în vremea nunţii, dar mai pe urmă, cu vremea, se veştejesc. Căci dacă de cerul care este aşa de frumos şi de soarele care este aşa de strălucitor – decât care nici un trup nu este aşa [de frumos] – nu ne minunăm la fel, din pricina obişnuinţei [cu ele], cum ne vom minuna de un trup înfrumuseţat?
Acestea le spun pentru că vreau ca voi să vă împodobiţi cu podoaba cea sănătoasă pe care a poruncit-o Pavel: „Nu cu aur sau mărgăritare sau cu haine scumpe, ci cu ceea ce se cuvine femeilor care au făgăduit să vieţuiască în cinstire de Dumnezeu, prin fapte bune” (I Timotei 2, 9-l0).
Sursa: Nihil sine Deo: Sfantul Ioan Gura de Aur – despre petrecerea femeii in casa
Despre avort…
“Mai acum trei-patru zile, am mărturisit pe un preot si o preoteasă si un alt preot tânăr si altă preoteasă. Un preot care are 15 copii, din judetul Suceava, foarte evlavios, frate cu Părintele Argatu de la Bucuresti. Si o întreb pe preoteasă: “Câti ani ai, mamă?” “Am 47 de ani”. “Câti copii ai?” “Am cincisprezece, părinte”. Are copii preoti, preotese, ingineri, doctori; are două fete la facultate, un băiat pe la seminar…
Ai auzit o femeie cu frică de Dumnezeu? “Dar ai omorât vreo unul?” “Nu mi-a murit nici unul. Nici nu m-am gândit, Doamne fereste, să fac crimă”. Vedeti cum este o femeie cu frica lui Dumnezeu? Oare ce va zice în ziua judecătii, că la II Corinteni, 6 cu 2, auziti ce spune Scriptura? Au nu stiti că sfintii vor judeca lumea? Cum au să judece lumea sfintii?
Iată cum, zice Sfântul Ioan Gură de Aur: “Când ai să spui tu că n-ai putut să cresti copii, ai să vezi milioane de sfinti care strălucesc ca soarele si care au avut si copii si au fost si sfinti”. Deci asa vor judeca sfintii lumea, cu pozitia lor fată de cei păcătosi.
Fratilor, să stiti un lucru: Păziti-vă foarte tare, să nu spuneti în gândul vostru, cum îmi spune câte o femeie la mărturisire: “Da, părinte, l-am avortat, dar era numai de o lună sau de trei săptămâni!”
Ce-ai zis? De trei săptămâni? Iată ce spune Sfântul Anastasie Sinaitul: “Precum când tună si fulgeră, odată auzi tunetul si odată vezi lumina fulgerului, asa în clipa când s-a zămislit copilul se zideste în el si trupul si sufletul lui, într-o formă ca o sământă de cânepă sau poate mai mic, dar în aceeasi vreme.
Teoria originii sufletelor noastre este întreită:
- A fost teoria cu preexistentianismul lui Origen cel blestemat, în care zice că sufletele au existat din veac si au fost pedepsite în trupuri.
- Este teoria cu traducianismul la Tertulian, care zice că sufletul s-ar fi tras din sufletul părintilor. Si această teorie a căzut în fata Bisericii.
- Si a treia teorie adevărată, după toată Biserica, este creationismul. Dumnezeu creează sufletul si trupul în clipa când s-a zămislit el în pântecele maicii lui.
Si dacă după zămislire, la un ceas, vei face ceva ca să strici nasterea, esti ucigătoare de om si criminală. Ori îl ucizi de 30 de ani, ori îl ucizi la un ceas după ce s-a zămislit este acelasi păcat; că intentia una este: să omori copilul, să omori omul. Că Dumnezeu nu se uită la întâmplare, ci la intentia cu care faci păcatul.
Tot asa pătesc si cele care se păzesc să nu facă copii. Este la fel cu cele ce fac avort. Se opresc prima dată doi ani, iar dacă tot se mai păzesc, sase ani si apoi mai mult.
N-aveti voie să stricati zidirea lui Dumnezeu, semănătura si tarina Lui. Lasă-l să se nască! Lasă-l să crească! Îmi spui că esti săracă, că esti bolnavă, că ti-a spus doctorul că ai să mori! Dar care-i jertfa ta? Care-i datoria ta? Nu să mori născând? De ce Biserica te pregăteste înainte de nastere pentru moarte? Că dacă ar fi o femeie oprită de Sfintele Taine 20 de ani, dacă-i gravidă, gata, i se dă voie să se împărtăsească. De ce a făcut Biserica asa?
Îi dă voie să ia Preacuratele Taine, că o pregăteste de moarte. Câte păcate ar avea o femeie însărcinată, dacă moare spovedită si împărtăsită cu Preacuratele Taine, toate, toate i se iartă dacă ar muri născând. Femeia când moare născând, moare pe altarul jertfei. Se jertfeste pentru Hristos. Este mucenită si martiră. De aceea ne-a învătat Apostolul Pavel: Femeia se va mântui prin nastere de fii.
Deci nu dati loc mâniei lui Dumnezeu cu pricinile voastre! Că ti-a spus doctorul că esti slabă, că nu poti purta sarcina, să-ti facă operatie. Nu! Cu credintă în Dumnezeu du-te la masa nasterii! Du-te acolo la maternitate: “Doamne, dacă am să trăiesc, am să fiu mama acestui copil. Dacă nu, vreau să mor, să dau viată copilului, ca să trăiască copiii”.
Fericită si de trei ori fericită este mama aceea care moare născând; îsi pune viata ca să dea viată copilului său. Mucenită si martiră este si în rând cu apostolii si martirii se duce, pentru că a avut credintă tare în Dumnezeu, nu să ucidă copilul, ci să-l nască, chiar cu riscul de a muri ea.
Mare urgie a lui Dumnezeu vine peste casa si femeia aceea care îsi omoară copiii.”
(Părintele Cleopa)
Sursa: Sfaturi Ortodoxe
07.18.08
Feminitatea care fascinează – (2)
Iată continurea seriei articolelor preluate depe blogul Irinei:
Lectia 2
Femeia ideala din punctul de vedere al barbatului (…si de fapt asta conteaza, nu-i asa?)
Trebuie sa vedem femeia prin ochii unui barbat, inainte de a intelege care este idealul sau. Punctul masculin de vedere este diferit de al vostru. De fapt, barbatul s-ar putea nici macar sa nu-si dea seama ce iubeste la o femeie (insa ei stiu foarte bine ce nu le place la o femeie si asta determina o gramada de probleme pentru tinerii de azi).
Femeile tind sa aprecieze calmul, talentul, inteligenta, istetimea si frumuseatea, in timp ce barbatii apreciaza aerul de domnisoara, vioiciunea, gingasia, placerea de a trai, dependenta, farmecul si abilitatea de a intelege barbatii.
Inger si om
Din punctul de vedere al unui barbat femeia ideala este alcatuita din doua parti. Partea “angelica” are legatura cu calitatile sufletesti, si include un carcater bun, abilitati gospodaresti, intelegerea barbatului si fericire interioara. Aceste trasaturi determina un barbat sa te puna mai presus de sine, pe un piedestal, ca sa zicem asa. El vrea ca tu sa fi o persoana mai buna decat el. Partea “umana” este alcatuita din feminitate, gratie, farmec, o fatza stralucind de fericire, sanatate, ingenuitate si aspect exterior placut. Partea “angelica” va face un pic intangibila si superioara, in timp ce partea “umana” va aduce inapoi pe pamant si va face reala si tangibila. Acestea doua parti fac impreuna o femeie perfecta, din punct de vedere masculin.
Agnes si Dora
Trebuie sa cititi capitolul in care d-na Andelin face comparatie intre Agnes si Dora, personajele din “David Copperfield”.
Fiecare dintre ele avea caracteristicile unei parti, ceea ce l-a facut pe David sa le doreasca pe amandoua. El s-a casatorit cu Dora, careia ii lipsea partea “angelica”. Dupa moartea acesteia s-a intors la Agnes. Ei ii lipsea acea partea jucausa si placerea de a trai a Dorei, care cucerise inima lui David ( un lucru care mi-a ramas din povestire a fost ca David a zis ca, daca Agnes s-ar fi gandit mai mult la sine, nu ar fi ales-o niciodata pe Dora. Ea era intotdeauna prea altruista si se gandea mereu doar la fericirea lui, neglijand-o pe a ei ).
Tema de acasa
1.Faceti o lista din calitatile pe care le are “femeia perfecta”. Pastrati-le in minte ca pe niste scopuri de atins in viitor.
2. In jurnalul vostru scrieti 25 de trasaturi pe care le aveti deja. Fiti specifica. Nu spuneti doar “am o personalitate placuta”. Daca nu gasiti 25 inseamna ca nu va straduiti destul. Cu totii avem trasaturi frumoase si nimeni nu porneste de la zero( de ex.: stiu ca sunt o prietena loiala, stiu ca sunt onesta, stiu ca am umor ). Lasati lista deschisa.
3. Reamintiti-va mereu ca : ” eu detin cheia fericirii mele, si a familiei” ( puteti pune un postit cu aceasta fraza pe frigider).
Îngerul digital
Tocmai am vazut filmul „Îngerul digital” pe blogul lui Laurentiu Dumitru. Preluând avertismentul său, trebuie să spun și eu că nu-l recomand celor cu inima slabă. E șocant, infiorător chiar prin subiectele pe care le abordează: vorbește despre masonerie, despre „pecete” (codul de bare), antihrist, despre posibilitatea implantării cip-urilor în vederea controlării omenirii, despre OZN-uri, despre poporul sârb și Kosovo, despre Arca lui Noe și Sodoma și Gomora, iar, în final, abordeaza și problema avorturilor. La sfârșit senzația este cea a unui duș rece, foarte rece… Vi-l recomand călduros!
Acest film este realizat de un grup de creștini ortodocși din Serbia, fiind printre puținele care tratează aceste subiecte dintr-o perspectivă duhovnicească ortodoxă și poate fi descărcat aici.
07.16.08
Feminitatea care fascineaza – (1)
Am gasit pe blogul Irinei un articol deosebit de frumos despre “Feminitatea care fascineaza” (“Fascinating Womanhood” ). Iata articolul:
“Cautand pe internet niste materiale, am gasit o serie de lectii , inspirate de cartea 
“Fascinating womenhood”, scrisa de Helen Andelin in 1963. Ajunsa la a sasea editie si vanduta in peste 2 milioane de exemplare, cartea cauta sa ajute femeile cu o gandire traditionala sa faca din casatoriile lor “o poveste de dragoste pe termen lung”.
Desi cartea a fost publicata in mijlocul anilor ‘60, cand al doilea val de feminism a devenit parte din gandirea americana, explicatiile ei traditionale in ceea ce priveste o casatorie fericita au atins inima si mintea a milioane de femei, transformandu-se intr-o miscare care continua si astazi ( alte informatii aici ).
M-am gandit sa traduc si sa postez pe blog cele 22 de lectii “fascinating womenhood”( “feminitatea care fascineaza”), in primul rand pentru mine, dar poate vor fi de folos si altora. Lectiile sunt scurte, detalii referitoare la fiecare subiect gasindu-se in carte (care, din pacate, nu a aparut in limba romana). Daca aveti sugestii si comentarii, le astept cu placere.
Introducere
“M-am gandit ca ati dori sa stiti cate ceva despre o persoana a carei viata a fost schimbata prin aplicarea unor principii evlavioase- adica eu. Sunt una dintre moderatoarele grupului yahoo de discutii “Fascinating Womenhood”. Povestea mea nu este unica. Multe femei pot marturisi ca viata lor a fost transformata in bine, schimband modul lor de a privi lucrurile cu unul care incorporeaza aceste principii.
Invataturile “feminitate care fascineaza” sunt atat de indepartate pentru femeia de azi, incat la prima vedere este greu de crezut ca cineva le poate pune in practica, dar va pot spune din experienta ca ele functioneaza. Aceste invataturi nu sunt relevante doar pentru societatea noastra actuala, ci sunt vesnice- vor fi valabile atata timp cat va exista rasa umana.
M-am nascut spre sfarsitul anilor ‘50. Am fost fetita in timpul agitatilor ani ‘60 si adolescenta in timpul anilor ‘70, ai “iubirii libere”(free-love ‘70). Mi-a fost predata intreaga gama de idealuri feministe, ca mai tuturor fetelor de varsta mea. Eram prinsa in acest mod de gandire. Totusi problema a fost ca mereu am pus sub semnul intrebarii aceasta filozofie.
M-am maritat la 19 ani si ne-am dorit sa avem o casatorie frumoasa si un camin fericit. In loc de asta a fost un dezastru. Nimic nu mergea cum am sperat si am planuit. Eram nefericiti, ne luptam tot timpul, nu cadeam de acord in nimic si in general ne simteam mizerabil. Eram descurajata, daramata, si fara prea multa speranta.
Dupa 10 ani de casatorie am citit cartea “The way home” (“Drumul spre casa”) de Mary Pride. In aceasta carte excelenta d-na Pride diseca miscarea feminista punct cu punct si arata unde aceasta a pierdut reperele. Ea explica de ce invataturile feministe sunt opuse celor crestine. Am inceput sa deschid ochii. Stiam ce am de facut dar nu stiam cum.
Citisem cartea “Fascinating womenhood” cu ani in urma, si o gasisem mult prea arhaica, dar ea a devenit raspunsul rugaciunilor mele. In sfarsit gasisem cum sa pun in practica valorile si idealurile mele. Intre copertile acestei carti am gasit lectii practice pentru viata de zi cu zi. Ea explica cum ne putem intelege barbatul, ne arata cum gandeste el si ce il motiveaza. Ea arata clar ca tot ceea ce credem noi ca este bine e de fapt rau. Aceasta carte se opunea la tot ceea ce gandeam in mod natural, sau am fost invatata.
Din moment ce barbatul si femeia au fost creati de Dumnezeu intr-un fel anume si au fost inzestrati cu anumite caracteristici, aceste principii vor functiona si pentru voi, ajutandu-va casnicia sa infloreasca. “
Lectia 1
Poti spera la o “dragoste celesta”?
“Dragoste celesta” este un termen folosit in FW pentru a exprima cel mai inalt tip de dragoste pe care un barbat il poate simti pentru o femeie. Ea este calda in mod spontan, si tandra. Puteti trezi acest tip de dragoste in inima sotului dvs..
Asta inseamna egoism?
Nu este egoist sa doriti acest fel de dragoste de la sotul dvs.. Ea va fi cea mai mare sursa de bucurie pamanteasca si va fi un stimulent pentru a reusi, va va darui un motiv in plus pentru care sa munciti si sa traiti. Cand casatoria voastra este fericita, ea are un impact. Copiii vostri sunt fericiti si fiecare dintre voi se simte implinit .
Dragostea ta pentru el
- aceasta dragoste minunata poate exista doar daca voi va iubiti sotul la fel de mult cum va iubeste si el. FW se concentreaza in special pe modalitatile prin care puteti trezi dragostea sotului fata de voi. Deci ce puteti face pentru a adanci dragostea voastra in schimb? cand veti aplica aceste invataturi veti castiga o mai mare intelegere a masculinitatii. Va veti da seama ca lucruri pe care inainte le considerati de la sine intelese ar trebui cu adevarat apreciate, si astfel dragostea voastra va creste.
- FW va lucra atat de mult in interiorul vostru – in suflet si in minte- ca veti deveni o femeie mai buna, capabila de mai multa dragoste. Veti vedea mai putin defectele sotului si mai mult partile lui bune.
- pe masura ce va veti exprima increderea in el, va deveni un om mai bun.Casa voastra va deveni mai fericita si veti avea si mai multa motivatie pentru a crea o casatorie si o viata de familie fericite.
O casatorie fericita si implinita este dorinta oricarei femei. Dar ca orice altceva care merita, aceasta cere efort, pregatire si perseverenta. Pe masura ce studiati aceste lectii, ganditi-va la scopul vostru- o casatorie minunata.
07.11.08
„Nu-mi puteți ucide copilul!” – un exemplu de mamă adevărată
Nu destui ani în urmă am parcurs cartea lui Hans Killian “In spatele nostru stă Dumnezeu” (Editura “Kadmos”, Atena, 1960). Ultimul capitol, intitulat “Mostenire”, m-a cutremurat. Acum câteva zile am relatat întâmplarea descrisă în carte într-o nouă discutie despre avorturi (spun nouă discutie, deoarece a existat o continuare a ei prezentată de “Presa ortodoxă”; vezi nr. 692/4.4.1986). Nu gasesc cuvinte să descriu impresiile ce le-a pricinuit. Deoarece o mare parte a cititorilor “Presei ortodoxe” n-au băgat-o în seamă, consider oportun să o repet:
Pe scriitorul cărtii, renumitul medic chirurg, l-a vizitat o tânără doamnă ca să-i solicite ajutorul medical. Era sotie de medic, avea doi copii, de cinci si trei ani, si era însărcinată în luna a patra. Sotul ei fusese mobilizat si se afla pe Frontul de Răsărit. Doamna avea dureri la sânul stâng si sub bratul stâng depistase o mică umflătură tare. Medicul, după ce a ascultat-o, a început s-o examineze. Dar este mai bine să lăsăm cartea să continue:
“…Am palpat si am simtit un ganglion foarte tare, dar degenerat; de altfel putea simti oricine un întreg lant de astfel de ganglioni. Fără să arăt nici o expresie de surpriză, am palpat întreg sânul stâng, ce era înconjurat de o retea venoasă subtire de culoare neagră… M-a cuprins teama. După ce am examinat, ca să compar si să controlez, precum fac totdeauna – si sânul ei cel drept, am depistat îngrozit că si la acesta se puteau simti umflături tari. La un anume loc pielea se vedea primejdios de trasă. Si sub bratul drept se puteau simti, sub piele/ ganglioni mici si tari, si două umflături mai mari lângă vasele de sânge ce duc la mână. Era îngrozitor! Un cancer în crestere rapidă la amândoi sânii…
In timp ce bolnava se îmbrăca, cugetam în sinea mea, cum oare as putea să-i spun crudul adevăr în modul cel mai potrivit…
După ce bolnava s-a îmbrăcat si s-a asezat pe scaun, i-am spus imediat:
-Doamnă, faptul că lucrurile sunt foarte serioase îl cunoasteti si dumneavoastră. Că ne aflăm în fata unor hotărâri dificile, nu pot si nici nu trebuie să vă ascund.
Nu s-a pierdut, nici n-a început să plângă:
-Trebuie să vorbesc imediat cu sotul dumneavoastră. Trebuie să-l chemăm imediat de pe front. De această dată însă ochii ei au lăcrimat.
- Nu stiu unde este bărbatul meu. De câteva luni nu avem nici o veste de la el.
Faptul acesta a îngreunat si mai mult situatia, pentru că acum săraca femeie trebuia să ia singură hotărârea, o hotărâre ce va însemna moartea sau viata copilului ce-l purta sub inima sa. Trebuia să-i explic că este nevoie să ia o hotărâre si de aceea am continuat pe un ton aspru:
-Sunteti grav bolnavă, doamnă, si vă aflati fără îndoială în mare pericol. Schimbările apărute la pieptul dum neavoastră depind în mod sigur de sarcină. Ganglionii dumneavoastră se află în neregularitate si au degenerat prin influenta unor hormoni produsi din cauza sarcinii. Trebuie să întelegeti vă rog, că din pricina aceasta tre buie să vă propun întreruperea sarcinii. Asa cum se prezintă situatia dumneavoastră, nu vă pot lăsa copilul. Tre buie să încercăm să depistăm cauzele acestor umflături de la sâni si, pe cât ne stă în putintă, să oprim cresterea lor. Dar asta nu se poate face atunci când în corpul dumneavoastră circulă cantităti mari de hormoni datorită stării de graviditate, care, desigur, sunt folositori pentru copil, însă pentru dumneavoastră constituie un pericol aproape mortal. De aceea trebuie să se întrerupă sarcina. După părerea mea, nu avem altă alternativă?
M-a privit înspăimântată si, după ce si-a miscat capul în semn de dezaprobare, mi-a explicat cu o voce calmă:
-Nu! niciodată! Copilul nu-mi apaitine numai mie, ci si bărbatului meu niciodată nu-mi voi da consintământul ca să-mi fie luat. Imi este cu desăvârsire indiferent ceea ce s-ar putea întâmpla cu mine. Este o mostenire pentru bărbatul meu; de la lucrul acesta nu pot da înapoi. Stiu că viata mea se primejduieste. Si, ca s-o spunem deschis: Stiu că sunt pierdută. Asta o simt si numai pentru asta vă rog: tineti-mă în viată până ce va veni copilul. Vă implor pentru asta.
Am tăcut mult timp, biruit de cuvintele ei.
După aceea am mai încercat o dată s-o fac să-si schimbe părerea. Accentuându-mi cuvintele, i-am spus:
-Nu trebuie să vorbiti asa. Vă aflati în mare pericol asta este sigur, dar încă nu sunteti pierdută. Nimeni nu ar putea argumenta un astfel de lucru. Avem chiar o posibilitate. Poate as putea s-o formulez astfel: Ar fi cu putintă să vă salvăm, dacă am micsora lucrarea hormonilor sarcinii printr-o întrerupere urgentă a ei, sau prin oprirea lor, după care să operăm. Insă este sigur că mergeti spre catastrofă dacă nu se face lucrul acesta, chiar dacă v-as scoate din rădăcină amândoi sânii…
Când am terminat m-a privit direct în fată si mi-a răspuns aproape cu dusmănie:
-Lucrul acesta nu-l vreau. Nu-mi puteti lua copilul. NU MI-L PUTETI OMORÎ!
Niciodată, în numerosii mei ani de chirurgie, n-am întâlnit ceva asemănător. Miscat, am luat-o de mână.
-Bine, ati biruit! Se va împlini dorinta dvs. Vă rog să vă aranjati toate acasă, pe cât de repede puteti, si imediat după aceea veniti la clinică. Nu putem pierde timp.
Două zile mai târziu se afla în clinica noastră într-un salon linistit. La prima mea vizită am aflat-o linistită, manifestând o pasivitate aproape veselă. Din păcate era de datoria mea să-i fac noi comunicări triste. I-am spus că nu îmi puteam asuma riscul să îi scot amândoi sânii deodată. A doua zi, la ora 7, trebuia să operăm o parte si dacă mergea bine, după 2-5 săptămâni trebuia să operăm, cât se poate de adânc, si cealaltă parte…
Organismul tinerei femei era, pentru moment, încă în stare bună. Umflăturile, ce se măreau asa de repede, cu toate că pricinuiseră o vlăguire, nu influentaseră încă în mod dramatic starea ei generală.
Am discutat amănuntit despre operatie cu seful meu si mi-am ales ajutorii cei mai buni… Toate aceste măsuri, spre a ajuta cât mai mult la protejarea mamei si a embrionului… Când am intrat sterilizat în sala de operatie, toate erau gata. Locul care trebuia operat era descoperit. L-am examinat încă o dată, mi-am luat mănusile de cauciuc, le-am tras pe mâini si am început. Am tăiat direct, cu atentie, dejurîmprejur întreg sânul stâng, împreună cu pielea ce ne trebuia mai târziu. Am prins imediat cu pensete ve nele, din care curgea sânge. Am mers mai adânc, am lă sat neatinsă întreaga glandă a sânului lipită de muschii cei mari ai pieptului si le-am desprins pe toate împreună de pe peretele toracic…
După aceea a început partea a doua: Curătirea totală a ganglionilor de la subsuori si încheieturi. A fost o mun că obositoare, deoarece întreaga zonă se umpluse cu mici umflături canceroase. Toate tesuturile atacate s-au separat si mi-am întregit treaba mea ajungând până la buzele muschilor ce închid înspre înapoi adâncitura subsuorii. Aici există totdeauna ganglioni periculosi si acestia trebuiau negresit indepărtati…
Toată ziua dintâi am tinut-o sub observatie continuă pe tânăra femeie. Eu însumi mergeam foarte des la patul ei ca să mă conving că nu i s-a întâmplat nimic copilului. Din fericire, primele patru zile au trecut si copilul era în stare bună. Astfel, pentru moment, acest pericol fusese limitat…
In salon simteam că plutea o întrebare nepusă. Si într-adevăr, într-o zi, zâmbind nevinovat femeia mi-a pus următoarea întrebare:
-Domnule profesor, cam cât voi mai trăi oare?
Am înteles imediat. Voia să afle dacă i-a rămas încă destulă vreme să aducă copilul pe lume. N-am putut si n-am vrut s-o mângâi într-un mod ieftin. De aceea i-am spus numai atât:
-Nu mă mai întrebati despre asta, iubită doamnă.
O dată cu trecerea timpului am observat cu teamă că slăbea continuu…
Subiectul discutiei noastre era aproape întotdeauna în jurul copilului ce îl astepta si, când încercam să schimb vorba spre altele, ea îl readucea din nou cu insistentă la acelasi punct, în jurul căruia, precum se vede, se învârteau mereu toate gândurile ei. Cu o vie emotie, observam continuu că era atasată de ideea ca, pe acest copil ca mărturie a dragostei ei, să-l lase bărbatului ei spre a-l afla atunci când acela se va întoarce de pe front.
Nu puteam s-o las să îsi dea seama că nu eram în stare să iau parte la nădejdea ei. In taină, căutasem să aflu unde se afla bărbatul ei si, de la Cartierul General, am aflat confidential că întreaga grupare în care se afla si el se pierduse pe Frontul din Răsărit.
Intr-o zi i-am spus că în ziua următoare voiam să-i fac a doua operatie. A dat numai din cap.
Această a doua operatie a fost mult mai pretentioasă si mai periculoasă decât prima, deoarece starea generală i se inrăutătise…
Am lucrat repede si cu atentie, pe cât am putut mai bine. Cu cea mai mare grijă am oprit hemoragiile, ca să protejez circulatia sângelui. Ne aflam în luna a sasea si, prin urmare, copilul n-ar fi putut trăi dacă s-ar fi pricinuit o nastere prematură. Dar, în ciuda marii noastre concentrări, de data aceasta a trebuit mult mai mult timp ca să elimin sânul si să curăt subsuoara si ganglionii de la încheietură. Tesuturile deveniseră un cocolos si mereu atingeam în adânc noi mase canceroase.
Am terminat, am cusut rana mare si am aranjat instalatia de drenare. Am terminat fără a se ivi complicatii, dar mă îndoiam că vom avea o vindecare completă, deoarece numărul de globule albe din sânge era scăzut, în pofida tuturor efortunlor noastre. Am ramas asadar cu prins de o mâhnire profundă atunci când au scos-o pe bolnavă din sala de operatie. Faptul era înfricosător si simtământul că, în cele din urmă, toate vor fi zadarnice, ne îngreuia pe toti.
Pe mine mă chinuia încă o grijă cu desăvârsire dife rită, pe care o ascundeam cu precautie de femeie: că făptura aceea mică ar putea muri în ea. De aceea, ime diat după operatie, am mers sus, în camera ei, si am ascultat inima copilului. Bătăile erau slabe, dar totusi se simteau. Si au rămas asa si în următoarele zile. Intr-o dimineată m-a înstiintat, radiind de bucurie: copilul se miscase în pântecele ei. Simtise clar loviturile pricinuite de micile lui picioruse…
Ne apropiam de luna a saptea. Incepuse ultima luptă cu timpul. I-am propus să facă niste iradieri, ca să neu tralizăm niste celule maligne ce rămăseseră. Deoarece am prevăzut că s-ar putea teme să nu vatăme copilul am încredintat-o, fără ca ea să mă întrebe, că am putea izola copilul de influenta razelor. Dar nu a fost de acord si mi-a spus:
-Pentru care motiv să le facem? Stiu unde mă aflu.
Din zi în zi se vedea mai obosită… Rana nu se închidea. Locul care rămăsese deschis nu se vindeca. Puterile renăscute ale organismului ei ajunseseră la sfârsit…
A trecut si luna a saptea. Astfel că într-o zi am mers la ea si i-am spus:
-Dacă copilul vine acum, va putea rămâne în viată!
Niciodată nu voi uita manifestările care au urmat acestei vesti. Lacrimi de bucurie au strălucit în ochii ei si fata-i palidă si slăbită se vedea a se lumina dinlăuntru cu o strălucire de fericire. Pentru putine zile s-a îmbunătătit si starea ei. A prins putină culoare, dar după aceea, extenuarea trupească a progresat în mod nemilos.
In luna a opta i-am propus să i se provoace o nastere prematură. Ar fi mers la clinica ginecologică si ar fi adus copilul pe lume. Insă a refuzat. Voia să meargă acasă. Astfel a venit ziua când a părăsit clinica noastră. Sora ei s-a prezentat ca să o ia…
Le-am însotit pe amândouă până la masină. Pentru o clipă am mai rămas singur cu bolnava mea si am simtit că se lupta cu ea însăsi dar la sfârsit i-a scăpat de pe buze întrebarea de care mă temeam:
-Cât mai am încă de trăit?
Am evitat să răspund, miscând tăcut din cap. Nu voiam ca în ultima clipă să-i spun minciuni.
-Instiintează-mă când se va naste copilul, am rugat-o.
Iar ea mi-a făgăduit.
Am asteptat să-mi trimită vre-o carte postală, dar am rămas uimit când, într-o zi, am primit o scrisoare scrisă de ea însăsi:
“Iubite domnule profesor, – îmi scria – deoarece ati luat parte cu atâta căldură la lupta mea, veti fi si singurul care veti afla de la mine însumi vestea cea mare. Sunt foarte slăbită si trebuie să-mi economisesc puterile ce mi-au rămas. Deci: Acum zece zile a venit copilul pe lume. Un băietel. Un copilas mititel…
Inima îmi este atât de plină de recunostintă, încât îmi este cu neputintă să exprim prin cuvinte simtămintele mele. Recunostintă fată de Dumnezeu si recunostintă fată de dvs., iubite domnule profesor.
Ultimele săptămâni au fost destul de grele si uneori mă gândeam că nu voi putea rezista până în sfârsit. Mă rugam într-un mod cu desăvârsire copilăresc care, poate, pe un teolog l-ar fi putut face să râdă dispretuitor: “Dacă Tu esti acolo sus, si dacă Tu esti Dragoste, atunci dăru ieste-mi acest copil! Asa îi spuneam si El, în nemărginita Sa milostivire, a auzit rugăciunea mea, care era ca o silire.
Faptul acesta pentru mine înseamnă nespus de mult. Este cea mai mare mângâiere a mea pe ultima parte a drumului care se mai află înaintea mea. Moartea vine… Sfârsitul se apropie… Nu vreau să par mai bună decât sunt: si eu simt adeseori frică de moarte. Acea frică adân că pe care făptura o simte înainte de a pleca din această viată, si aceasta o pătimesc mai ales în timpul noptilor, când stau singură cu ochii deschisi în întuneric. Dar atunci mă mângâi cu gândul la copil care pentru mine consti tuie dovada vie a dragostei lui Dumnezeu…
Ieri am fost nevoită să-mi întrerup aici scrisoarea mea. A venit sora mea si m-a certat de-a binelea. Voia să mă facă să înteleg că de dragul copilului am datoria să rămân în viată. Acum, afară de faptul că nu stă deloc în propriile mele puteri să-mi prelungesc viata, consider ca o usurare acest punct de vedere: că la urma urmelor, chiar si cei mai iubitori dintre părinti nu pot face decât putine lucruri pentru copiii lor. Soarta lor, precum si a noastră, se află în mâinile lui Dumnezeu. In aceste puternice mâini părintesti încredintez acum cu desăvârsire pe toti cei pe care îi las în urma mea…
M-am trudit să fiu o mamă bună pentru copiii mei, care au fost pentru mine darul cel mai de pret. Vreme de zece ani întregi am fost legată de bărbatul meu cu o dragoste care n-a cunoscut niciodată nici cea mai mică umbră. Ca să le lasi pe toate acestea nu este usor. As vrea însă, ca si altă dată, să vă asigur -deoarece m-ati sprijinit în cele mai grele ceasuri ale mele – că merg înainte cu siguranta că le voi regăsi acolo pe toate învăluite în strălucire si eliberate de nimicnicia pământească. Adio pentru totdeauna!
P.S. Când vreodată se va întoarce bărbatul meu, dati-i vă rog, scrisoarea aceasta”.
După 14 zile am primit o hârtie care îmi vestea moartea ei. Scrisoarea n-am putut-o da, deoarece bărbatul ei nu s-a mai întors niciodată de pe Frontul de Răsărit”.
PRESA ORTODOXĂ, 18.04.1986 (GRECIA).
Sursa: Sfaturi Ortodoxe
07.08.08
Portretul femeii creștine
“Noi, ca femei creştine, ar trebui să căutăm să reflectăm frumuseţea, ordinea, excelenţa şi harul lui Dumnezeu în omul dinăuntru şi în cel din afară.
Soţia creştină are un motiv în plus să găsească echilibrul în privinţa aceasta. “Femeia înţeleaptă” din “Pilde” 31 este frumoasă din punct de vedere fizic şi bine îmbrăcată (Pilde 31; 17, 22). Ea este un compliment pentru soţul ei. Dacă o soţie se îmbracă neglijent şi neîngrijit, dacă nu se preocupă de înfăţişarea ei fizică, ea aruncă o lumină negativă asupra soţului ei…
Când Apostolul Pavel i-a scris lui Timotei despre cum ar trebui să fie lucrurile în Biserică, şi-a luat timp să vorbească despre felul în care se îmbracă femeile. Instrucţiunile lui arată echilibrul dintre atitudinea interioară a inimii femeii şi vestimentaţia şi comportamentul ei.
Pavel îndeamnă femeile “să se roage îmbrăcate în chip cuviincios, cu ruşine şi sfială (cu decenţă şi cumpătare), nu cu împletituri de păr, nici cu aur, nici cu mărgăritare, nici cu haine scumpe, ci cu fapte bune, cum se cuvine femeilor care spun că sunt evlavioase.” (I Timotei 2, 9-10).
Înfăţişarea exterioară a femeii creştine trebuie să fie o reflectare a unei inimi simple, pure şi bine organizate; îmbrăcămintea şi coafura ei nu trebuie să fie extravagante, neobişnuite sau indecente, atrăgând atenţia asupra ei. Astfel, ea reflectă starea adevărată a inimii ei şi relaţia ei cu Dumnezeu…”
07.04.08
“Gânduri despre crucea preotesei…” – III
Familia Pr. Dumitru Staniloae
Precum se ştie, preotul are o anumită rânduială de nevoinţă peste care nu se poate trece. Preoteasa nu are dreptul să îi ceară să se unească trupeşte în anumite zile, în posturi, înainte sau după Sfânta Liturghie. Şi, fireşte, nici preotul nu trebuie să îi ceară aşa ceva soţiei sale. Nu cu multă vreme în urmă, un preot care călca această rânduială a visat că Maica Domnului îi tăia mâinile…
Dragostea trupească este binecuvântată de Dumnezeu numai dacă se ţine seama de rânduielile bisericeşti, care sunt foarte precise în această problemă.
Voi aminti aici exemplul celui mai cunoscut preot de mir care a trăit într-o aspră nevoinţă cu soţia sa, ducând crucea fecioriei. Au trăit ca fraţii, şi darurile duhovniceşti cu care i-a binecuvântat Dumnezeu au fost pe măsură.
Voi vorbi despre Sfântul Ioan din Kronstadt. Sigur că el nu trebuie să fie înţeles ca un exemplu absolut de înfrânare: scopul preotului nu este de a nu se atinge de soţia sa. Un preot care are copii ştie să înţeleagă problemele credincioşilor mai bine decât un preot fără copii – fie că trăieşte în curăţie, fie că soţia sa este stearpă. Numai prin sporire duhovnicească acest raport poate fi inversat. Sfântul Ioan din Kronstadt înţelegea problemele celor căsătoriţi mai bine decât orice alt preot.
Nu am de gând să propun aici calea pe care a mers Sfântul Ioan ca pe un ţel care ar trebui atins de toţi preoţii. Nici nu consider că aşa stau lucrurile. Sfinţenia Sfântului Ioan nu a provenit numai din faptul că s-a înfrânat de la unirea trupească cu femeia sa. Unii eretici consideră că unirea trupească dintre soţi trebuie defăimată pentru ca soţii să fie bineplăcuţi lui Dumnezeu. Sfântul Ioan nu defăima această unire şi nici nu recomanda altora asceza ca pe o procedură magică de agonisire a Sfântului Duh.
Până să citesc mai multe despre viaţa Sfântului Ioan, mă gândeam că între el şi soţia sa a fost o relaţie distantă, rece, că de fapt căsnicia lor a fost un fel de contract prin care el, pentru că nu îşi dorea monahismul, a încercat să aleagă o căsnicie ciuntită: citisem undeva că soţia sa a acceptat cu greu înfrânarea pe care i-o cerea Sfântul.
Mare a fost bucuria mea când mi-am dat seama că am greşit. Ei au avut o dragoste puternică unul faţă de altul. Lipsa dragostei trupeşti a fost covârşită de plinătatea dragostei sufleteşti.
Cu trei zile înainte de a muri, sfântul a aflat că soţia sa, bolnavă la rândul ei, era întristată de faptul că nu îl poate îngriji. „Spuneţi-i soţiei mele că este întotdeauna cu mine, şi eu sunt întotdeauna cu ea”[1]. O astfel de dragoste este veşnică[2].
Preoteasa trebuie să îşi iubească mult soţul. El nu este numai un slujitor al altarului, ci este şi bărbatul ei. Faptul că el este preot nu trebuie să îi micşoreze dragostea, însă trebuie să cureţe dragostea de toate reziduurile sau de toate mişcările egoiste şi pătimaşe.
Înainte de a se mărita cu un viitor preot, înainte deci de a deveni preoteasă, o fată trebuie să se gândească foarte serios dacă face faţă exigenţelor care se impun. După ce s-a măritat, nu mai poate spune că nu a avut timp să conştientizeze responsabilităţile care o aşteaptă, nu mai poate da bir cu fugiţii.
Dragostea soţiei părintelui Ioan, Matuşka Elisabeta, se vedea în fiecare zi petrecută lângă părintele. Nepoata lor relata că ea „nu şi-a îngăduit niciodată să se amestece în treburile Batiuşkăi; n-a încercat nicicând să iasă în faţă sau să treacă drept egala lui; rămânând mereu în umbră, ea strălucea de razele slavei lui, ale minunatelor lui fapte creştineşti. [...] Aşa cum părintele Ioan nu avea o viaţă personală, dăruindu-se slujirii aproapelui său, tot astfel E.K. nu trăia niciodată pentru ea; cercul activităţii ei era marcat de slujirea rudelor şi a celor apropiaţi: se bucura de bucuriile lor şi se întrista de necazurile lor…”[3]
Unde a dus-o pe preoteasa Elisabeta Konstantinova această vieţuire smerită? La neîmplinire? Nici gând. Ea sporise în viaţa duhovnicească, urcase pe scara desăvârşirii. Sfântul Ioan, bucurându-se de jertfelnicia ei, spunea despre ea: „Soţia mea este un înger”[4]. Aceste cuvinte nu erau simple alintări convenţionale. Aceste cuvinte erau spuse cu seriozitate: mergând pe calea smerită a slujirii soţului ei, preoteasa Elisabeta câştiga raiul.
Când părintele Dumitru Stăniloae a fost întrebat dacă a cunoscut vreun sfânt în viaţă, el a răspuns: „Da, pe soţia mea”. Răspunsul părintelui i-a mirat pe mulţi, mai ales pe cei care se aşteptau să audă din gura părintelui vreun nume de ieromonah din vremurile noastre.
Nu este greu să facem o paralelă între soţia Sfântului Ioan şi soţia părintelui Stăniloae. Amândouă au ştiut să trăiască nu în umbra, ci în lumina pe care o răspândeau soţii lor. Ele au trăit pentru a-şi ajuta soţii să trăiască pentru Biserică. Au mers pe calea smereniei, care nu este alta decât calea dobândirii lui Dumnezeu.
„E adevărat că preoteasa Maria Stăniloae a cunoscut crucea familiei, în care intră şi naşterea şi creşterea copiilor, dar Elisabeta Konstantinova, trăind în înfrânare cu soţul ei, nu a cunoscut această cruce. Ea a fost mai degrabă o maică, a fost un fel de călugăriţă, nu poate fi model pentru preotese…” – ar putea spune cineva care nu a citit viaţa Sfântului Ioan.
Da, este adevărat că viaţa unei familii fără copii este foarte diferită de viaţa unei familii cu copii. Numai că familia Sfântului Ioan nu a fost lipsită de copii. Sfântul şi soţia sa au crescut un copil, o nepoată a lor rămasă orfană. Acest amănunt este foarte important: creşterea copiilor modifică viaţa unui preot. Grijile sunt altele. E adevărat că trebuie ca orice creştin să se lase în seama lui Dumnezeu, dar responsabilităţile unui părinte (fie el şi adoptiv) nu sunt puţine.
Dacă nu ar fi crescut această nepoată, rău-voitorii ar fi putut spune despre ei: „normal că au ajuns la sfinţenie, dacă nu au avut altceva de făcut, dacă nu aveau cu ce altceva să îşi ocupe timpul…”.
O astfel de gândire este superficială. Sfinţenia nu este o cale de umplere a timpului, este o cale a crucii.
Nepoata părintelui povestea: „Cu toate sarcinile gospodăriei, mătuşa nu mă neglija. Îşi petrecea tot timpul liber cu mine [...]; mai târziu, când am mers la şcoală, îmi pregătea micul dejun, mă ducea zilnic la şcoală, mă lua acasă şi mă asculta la lecţii…”[5]
Care e diferenţa dintre o mamă care nu are grijă de copilul său şi o mamă adoptivă care, departe de a fi vitregă, se dedică din tot sufletul creşterii unui copil? Diferenţa este că cea de-a doua este mai „mamă” decât prima.
Putem spune că părintele Ioan şi soţia au fost părinţii nepoatei lor. Chiar dacă nu au fost părinţi trupeşti, i-au arătat mai multă dragoste decât arată copiilor lor mulţi dintre părinţii naturali.
Deşi au trăit în feciorie, Sfântul Ioan şi preoteasa Elisabeta nu au dus viaţă monahicească. Înfrânarea nu a fost o cale de micşorare a dragostei, o împuţinare nefirească a sentimentelor. Ei au fost soţ şi soţie, şi au avut unul faţă de celălalt o dragoste puternică şi curată, o dragoste care ar putea rămâne ca pildă vrednică pentru cei care se pregătesc să se căsătorească.
Ar fi foarte multe de spus despre chipul adevăratei preotese… Aş vrea să mă opresc aici, cerându-mi iertare cititorilor care ar fi vrut să găsească un articol mai armonios. Nu am avut în minte decât să deschid un subiect, să atrag atenţia asupra faptului că e nevoie de cărţi pentru preotese – atât de cărţi care să le ajute pe preotese să îşi înţeleagă rostul, cât şi de cărţi care să le ajute pe fetele care vor să devină preotese să îşi dea seama dacă sunt sau nu pregătite să ducă o asemenea cruce. Vreau să le spun acestora că în vremurile în care trăim este nevoie, poate mai mult ca niciodată, de preotese cu sufletul curat, de preotese care să fie modele pentru femeile din parohie. Este o cruce foarte grea pentru o fată să se pregătească să fie preoteasă. Dar este şi o cruce frumoasă, o cruce care împlineşte.
Despre această cruce, ca şi despre crucea preotesei, cel mai bine ar putea scrie chiar o preoteasă, sau un preot, iar nu un mirean. Ca mirean, eu nu pot scrie decât cum mi-aş dori să fie o preoteasă. Dar părerile subiective nu au aceeaşi valoare cu experienţa de viaţă.
Nu vreau să închei acest neconvenţional articol fără a reveni la răspunsul părintelui Stăniloae la întrebarea dacă a cunoscut vreun sfânt.
„Da, pe soţia mea.” S-ar putea scrie o carte numai despre acest răspuns al părintelui: este unul dintre cele mai adânci răspunsuri ale sale, este un răspuns care valorează cât un tratat de teologie.
Părintele Stăniloae nu este ca un împărat care îşi laudă în faţa supuşilor împărăteasa, pentru a se împărtăşi el însuşi din laudele aduse ei. Este un preot care dă mărturie despre faptul că sfinţenia este posibilă în zilele noastre. El nu a apreciat-o în mod egoist numai pe soţia sa. Cuvintele sale sunt de fapt cuvinte de apreciere pentru oricare dintre preotesele care merg pe acelaşi drum pe care a mers şi Maria Stăniloae.
M-aş bucura să fie cât mai multe astfel de preotese. Chiar dacă soţii lor nu vor vorbi altora despre comoara lor, sau poate că nici măcar nu o vor înţelege. Dar important este ca astfel de comori să fie cât mai multe.
Ar fi bine dacă, după citirea acestui articol, cititorii se vor ruga ca Dumnezeu să înmulţească numărul preoţilor vrednici şi al preoteselor vrednice. Ar fi un semn că aceste rânduri nu au fost scrise degeaba…
[1] Idem, p.132.
[2] Părintele Porfirie Taumaturgul, marele sfânt al vremurilor noastre, a văzut într-o vedenie că un părinte pe nume Yannis îşi îmbrăţişa soţia în lumina raiului. Trecuţi la cele veşnice, cei doi purtau unul pentru altul aceeaşi dragoste binecuvântată, care nu se împuţinase. Dragostea pătimaşă trece, dar dragostea curată biruie timpul.
[3] Idem, pp.132-133.
[4] Idem, p.138.
[5] Idem, p. 134.
Sursa: „Noi sfinți preoți de mir” – Danion Vasile
Din aceeași serie:
“Gânduri despre crucea preotesei…” – II
La întrebarea „ce este preotul?”, aş putea răspunde astfel: preotul este acel păstor care, iubindu-şi oile cu aceeaşi dragoste cu care Sfântul Timotei de la Esfigumenu şi-a iubit soţia, este gata să se jertfească pentru mântuirea lor. Această definiţie nu este completă, dar arată una dintre trăsăturile fundamentale ale preotului[1].
Preotul este inima care bate pentru mântuirea credincioşilor, care suferă pentru grijile, neputinţele şi căderile lor, care se roagă lui Dumnezeu pentru întreaga lume.
Ce este preoteasa? Este jumătatea acestei inimi. Face preoteasa Sfânta Liturghie? Nu. Spovedeşte preoteasa? Nu. Măcar o sfeştanie face? Nici atât.
Atunci cum este ea jumătate de preot?
Pe omul pe care diavolii nu îl pot birui prin gânduri păcătoase, încearcă să îl biruie ispitindu-l prin cei de aproape ai săi. Prin cine să atace diavolii pe preotul care luptă împotriva lor? Prin preoteasă… (Viaţa părintelui Dimitrie Gagastathis ne oferă imaginea tristă a unei preotese care îşi prigoneşte soţul în fel şi chip…)
Dacă preoteasa îşi iubeşte bărbatul şi se teme de Dumnezeu, atunci are grijă ca nu cumva să îi fie părintelui pricină de sminteală: să nu îl supere, să nu îl mâhnească, să nu îl ispitească să calce posturile…
Ar fi multe de spus aici. Oricum, direcţia pe care am pornit nu este cea bună. Preoteasa nu trebuie definită în funcţie de răul pe care nu trebuie să îl facă, ci în funcţie de binele pe care trebuie să îl facă. Ea trebuie să îi fie sprijin în toate. Ea nu este o anexă a bărbatului ei, o hidră cu care el trebuie să se lupte până la sfârşitul vieţii. Preoteasa trebuie să fie un suflet cald şi iubitor, un suflet jertfelnic.
Cel care se pregăteşte să devină preot nu trebuie să caute o soţie care să aibă cât mai puţine defecte, astfel încât să îl stânjenească cât mai puţin în slujirea sa. Ci trebuie să caute o soţie încununată cu cât mai multe virtuţi, care să îşi folosească talanţii pentru a-l sprijini cu toată fiinţa ei. Iată care preoteasă este jumătate de preot! Aceasta, şi nu alta.
În privinţa tinerilor care, dorindu-şi preoţia, îşi caută fete pentru însurătoare, trebuie să fac o observaţie personală: am avut colegi care, grăbindu-se să primească preoţia, s-au căsătorit fără a avea timp să îşi dea seama dacă fata este potrivită pentru a fi preoteasă. După căsătorie, şi-au dat seama că s-au pripit. O fată nu trebuie luată de soţie numai pentru că tânărul vrea să devină preot. Trebuie luată de soţie o fată care are calităţile necesare pentru a fi preoteasă, şi nu numai atât: trebuie luată o soţie care, înainte de a fi preoteasă bună, va şti să fie o soţie bună. Cum ar putea o femeie care nu a ştiut să fie o soţie bună să devină peste noapte o preoteasă bună?
Am în minte exemplul unuia dintre cei mai buni colegi ai mei de facultate. Un tânăr virtuos, iubitor de Dumnezeu. S-a căsătorit, dorindu-şi din toată inima să fie preot. Dar, după căsătorie, au apărut neînţelegeri între el şi soţia sa. Înainte de a fi hirotonit, s-a pus problema divorţului. Chiar dacă nu au divorţat (şi poate îi va ajuta Dumnezeu să rămână împreună, şi să meargă împreună pe calea cea bună), totuşi sunt aproape de acest pas.
Când se gândesc la însurătoare, unii tineri studenţi teologi spun că fata pe care o vor lua trebuie să fie fecioară. Este firesc să caute o fecioară, pentru că preoteasa trebuie să fie un suflet curat, un suflet care nu a fost vătămat de păcatul desfrâului. Există pravile foarte clare despre aceasta.
Dar nu stă totul numai în feciorie. Dacă o fată este fecioară, nu înseamnă că neapărat este bună de preoteasă. Cazul prietenului meu este cât se poate de grăitor. Da, o viitoare preoteasă trebuie să fie fecioară. Dar trebuie să fie şi credincioasă, şi smerită, şi înţeleaptă, şi iubitoare, şi, şi, şi… Sunt atâtea virtuţi care se leagă una de alta. Dacă singura virtute a viitoarei preotese este fecioria, nu va putea să fie un sprijin pentru soţul ei.
Nu intru acum în detalii legate de cazurile neconvenţionale. O cunoştinţă de-a mea, care acum este preoteasă, spunea că nu i se pare normal ca în vremurile noastre să se insiste atât asupra fecioriei preotesei şi să se treacă cu vederea păcatele tinerilor care vor să devină preoţi.
După învăţătura Bisericii, atât viitorul preot, cât şi viitoarea preoteasă trebuie să fie încununaţi cu cununa fecioriei. Curentul modernist care nu ţine seama de această învăţătură este de influenţă diavolească. Diavolul vrea ca familia preotului să nu fie o mică biserică, ci un lăcaş al neînţelegerilor, al dezbinării şi al patimilor. Faptul că au existat preoţi sau preotese care înainte de căsătorie nu au mers pe calea virtuţii, dar care după căsătorie s-au pocăit şi au fost modele de virtute, nu trebuie să fie generalizat. E adevărat faptul că unii tineri care şi-au pierdut fecioria şi unele tinere care au păcătuit înainte de a se cununa, după ce mai apoi s-au pocăit, primind binecuvântare de la duhovnicii lor şi cu dezlegare de la episcop au ajuns preoţi şi preotese cu viaţă aleasă. Numai că astfel de excepţii nu fac altceva decât să întărească regula: o astfel de cale este cel puţin riscantă, şi pe mulţi i-a dus în ghearele morţii. Cu hirotonia nu trebuie să se joace nimeni. Tot aşa cum nu ar trebui să se joace nimeni nici cu Sfânta Împărtăşanie, luând-o hoţeşte şi fiindu-i prilej de osândă.
Dacă stăm să ne gândim, dintr-o mie de păcătoşi se pocăiesc foarte puţini. Şi pravilele Sfinţilor Părinţi privitoare la fecioria tânărului care îşi doreşte să fie preot sau la fecioria fetei care se gândeşte să devină preoteasă nu trebuie călcate în picioare din cauza unor observaţii subiective. (Nu vreau să insist asupra acestui subiect. Duhovnicii singuri vor rândui cele cuvenite…)
Voi mai observa însă un singur lucru: că dacă viitorul preot şi-a luat de soţie o fecioară fată, care a ştiut să reziste ispitelor vrăjmaşului diavol şi tinerilor care au plăcut-o, aceasta îl va ajuta pe părinte în viaţa de înfrânare pe care o cere slujirea preoţească. Şi invers, cine nu a ştiut să se înfrâneze înainte de nuntă se va înfrâna cu greu după nuntă.
[1] A păcătuit oare Triantafil primind botezul musulman? Nicidecum, deoarece nu a făcut-o din puţinătatea credinţei, nu a făcut-o pentru a-şi cruţa viaţa, ci a făcut-o pentru a-şi câştiga soţia. Nu numai că nu s-a temut de mucenicie, ci, la vremea rânduită de Dumnezeu, s-a învrednicit de ea. A avut plată îndoită: şi cunună de mucenic a luat, şi soţia şi-a câştigat-o. Oricum, nu trebuie să se înţeleagă, în mod pripit, că sunt îngăduite păcatele dacă scopul e binecuvântat; „scopul scuză mijloacele” numai dacă totul e făcut după Evanghelie: dacă Triantafil ar fi primit botezul musulman pentru a avea câştiguri lumeşti, oricât de mari ar fi fost acelea, păcatul său ar fi fost osândit de Dumnezeu.
Sursa:„Noi sfinți preoți de mir” – Danion Vasile
Din aceeași serie:
