18 februarie 2009

Lansare oficială a blogului Slujirea preotesei

Publicat în Crucea preotesei, Modele la 8:43 pm prin Veronica

Pentru a deveni preot, viitorul slujitor al altarului trece printr-o şcoală care îl pregăteşte în acest sens. Nu există însă o şcoală pentru soţia preotului, deşi a fi preoteasă nu este doar un statut social, ci o misiune care cere foarte multă responsabilitate.

Blogul “Slujirea preotesei” a fost creat, cu binecuvântarea duhovnicilor noştri, pentru:

  • a ieşi în întâmpinarea celor care vor să ştie ce responsabilitate îşi asumă atunci când se căsătoresc cu un absolvent de teologie şi caută aceste informaţii în lumea învolburată a internetului;
  • dar şi pentru cei care nu ştiu de ce criterii ar trebui să ţină seama atunci când îşi caută o soţie care să le devină sprijin în viitoarea slujire preoţească;
  • şi, nu în ultimul rând, celor care sunt deja preotese şi vor să înainteze cu dăruire pe această cale a slujirii de care nu suntem vrednice, dar ne-a învrednicit Dumnezeu.

Aşa cum spune şi motto-ul blogului, nu este vorba despre un blog exclusivist. Preoteasa nu trebuie să fie cu nimic mai mult decât trebuie să fie orice femeie creştină. Ea este responsabilă în faţa Sfintei Treimi atât pentru propria familie, cât şi pentru orice atitudine sau faptă care îi influenţează pe cei care văd în ea fie un model de viaţă creştină, fie un argument pentru a păcătui, dacă noi îl oferim.

Dacă doriţi să ne sprijiniţi fie cu materiale despre acest subiect, fie cu opiniile şi părerile voastre despre ce aşteptaţi de la o preoteasă, vizitaţi “Slujirea preotesei” şi scrieţi-ne la adresa de mail afişată.

Domnul să binecuvânteze acest început şi să îl facă spre folos!

Preoteasa Eufemia

Preoteasa Veronica

Preoteasa Natalia

11 februarie 2009

“Fie mie după Cuvântul Tău” – Lidia Popiţa Stoicescu

Publicat în Crucea preotesei, Cuvinte de folos, Familie tagged , la 2:56 pm prin Veronica

Am găsit pe blog-ul Ortodoxie și Viață un articol deosebit de frumos despre misiunea pe care o preoteasă și-o asumă alături de soțul ei spre a „câştiga dreptul de împreună-lucrătoare cu preotul în ogorul Domnului” și am crezut de cuviință să îl redau în întregime mai jos:


„La hirotonia întru preot, candidatul rosteşte un jurământ, al cărui conţinut îşi află sorgintea în prima epistolă a Sfântului Apostol Pavel, scrisă către ucenicul său iubit – Timotei.
Printre condiţionările preluate şi impuse până astăzi de rânduiala Bisericii creştine unui viitor sacerdot, se află şi unele ca acestea: „… să fie fără de prihană, bărbat al unei singure femei…, blând, nesfadnic, neagonisitor de câştig urât, neiubitor de argint… Bun chivernisitor în casa lui, având copii ascultători, cu toată bunăcuviinţa” (I Timotei 3, 2-4).
Jurământul este rostit în Biserică, în faţa lui Dumnezeu şi a Chiriarhului care, prin „punerea mâinilor” şi invocarea Duhului Sfânt, sfinţeşte pe cel ce va deveni slujitor şi săvârşitor al Tainelor Bisericii, precum şi în faţa comunităţii de credincioşi prezenţi, în acea zi, la Sfânta Liturghie. Între aceştia, se află, de regulă, şi familia candidatului, părinţii, fraţii şi, evident, soţia. Şi pentru ea, ziua hirotoniei aduce o schimbare: nu va fi doar soţie, ci va fi preoteasă.
Ceea ce nu este cuprins în textul jurământului rostit se referă la îndatoririle şi calităţile cerute şi impuse soţiilor de slujitori ai Sfintelor Altare: „Femeile acestora, de asemenea, să fie cuviincioase, neclevetitoare, cumpătate, credincioase întru toate” (I Timotei 3, 11).
Putem spune că avem de-a face cu o „schiţă” trasată în liniile esenţiale a ceea ce se cuvine să fie o familie creştină, dar, mai ales, în cazul de faţă, o familie de preot.
Se pune, de la început, problema unei relaţii bărbat – femeie, clădită pe temelia unei vieţi curate, în cadrul căreia latura trupească este controlată, dirijată şi păstrată în conformitate absolută cu normele moralei creştine.
N-ar fi exclusă, poate, obiecţia unei „privări” de libertate interioară, intervenind un control din afară asupra celui mai intim for al personalităţii umane. Dar lucrurile pot să pară astfel numai în cazul în care principiile moralei creştine, şi chiar ale moralei în general, sunt negate de instaurarea unui comportament total străin bunului simţ, bunei cuviinţe.
Dacă viitorului preot îi sunt rezervate prilejuri şi perioade speciale şi specifice pentru a se documenta şi pregăti să-şi asume această sublimă misiune – în seminar, în facultatea de teologie – soţia de preot (preoteasa) este, de cele mai multe ori, implicată în acest traseu de viaţă, am spune, fără un „preaviz” asupra condiţiilor la care este obligată să se adapteze.
Şi în acest caz, ca în oricare altul, cuplul se constituie, în mod firesc, după afinităţi sentimentale şi chiar fizice. Nici nu trebuie să fie altfel, întrucât este vorba de aceeaşi eternă şi inepuizabilă poveste: „un băiat iubea o fată…” Dar… este, totuşi, un „dar”!
Întemeierea familiei de către doi tineri, când băiatul este în perspectivă să devină preot, presupune unele criterii mai riguroase.
Dacă viitorul preot – conştient fiind de chemarea lui! – se decide să fie cel care trebuie în această postură; dacă ştim şi vedem că misiunea aceasta devine din ce în ce mai grea în vremurile noastre; dacă propovăduirea cuvântului Evangheliei trebuie, mai mult ca oricând, făcută de pe „acoperişul caselor” , cu glas mare, chiar dacă vacarmul lumii cuprinse de alienare morală şi spirituală o bruiază, este cu atât mai important să reflectăm la situaţia celuilalt „pol” al familiei preotului – preoteasa!
Mai poate fi lăsată întemeierea unei familii de preot doar în voia legilor fireşti şi statornicite de veacuri, după care se constituie orice familie?
Ar putea exista voci care să clameze oportunitatea celibatului clerului.
Pentru a le combate, voi invoca pe Sfântul Ioan Gură de Aur care – afirmând cu fermitate opţiunea sa pentru feciorie, ca formulă optimă pentru viaţa duhovnicească – conchidea totuşi: „Fecioria este un lucru atât de mare şi are nevoie de atâta osteneală, încât Hristos, Care S-a coborât din cer să-i facă pe oameni îngeri…, n-a stabilit la rang de lege să trăim în feciorie, ci a lăsat acest lucru la alegerea celor ce-L ascultă, spunând: «Cine poate să înţeleagă, să înţeleagă» (Matei 19, 12). Căci mare este povara acestui lucru, greutatea acestor lupte şi sudoarea lor, iar locul acestei virtuţi e foarte prăpăstios” (Sfântul Ioan Gură de Aur, Scrisori din exil, Editura Deisis, Sibiu, 2003).
Sfântul Părinte invocă, la rândul său, exemplele unor mari oameni virtuoşi din Vechiul Testament, care şi-au împlinit misiunea sacră încredinţată de Dumnezeu faţă de poporul ales, dar pentru care femeia – tovarăşă de viaţă – a fost cel mai eficient suport în clipele de omeneşti clătinări ale sufletului. Una dintre aceste paradigme a fost chiar Moise! „… capul proorocilor, adevăratul prieten al lui Dumnezeu…, acest bărbat atât de mare şi atât de deosebit a poruncit mării şi noianul ei s-a deschis, a despicat piatra, a prefăcut aerul, a preschimbat în sânge apa Nilului, …a transformat întreaga creaţie,… dar spre luptele acestea [pentru atingerea virtuţii fecioriei, n.n.] nici a putut măcar să privească, ci a avut nevoie de căsătorie şi de relaţia cu o femeie şi de siguranţa ce vine de aici, şi n-a îndrăznit să se avânte pe oceanul fecioriei, temându-se de valurile de acolo.”
În această paradigmă se află prefigurate – sau esenţializate – două dintre binecuvântările, dar şi încercările la care Dumnezeu îi supune pe cei aleşi ai Săi: a fi prietenul şi plinitorul poruncilor Lui şi a fi capabil de cea mai mare jertfă.
Oare, slujitorului de astăzi al Bisericii nu i se cere şi lui – în alţi termeni – acelaşi lucru?
Am spus că cel chemat să devină preot are avantajul trecerii prin şcolile teologice specifice, care-l pregătesc pentru această misiune.
Nu ştiu cât li se vorbeşte acestor tineri despre jertfa de sine, despre abnegaţie, despre disponibilitatea de a suferi, de a înfrunta batjocură şi hulă din partea unei societăţi în derivă morală şi spirituală.
Dar îmi amintesc o întâlnire cu o clasă de seminarişti în prag de absolvire, dintre care – câţiva – mi-au pus, în termeni diferiţi, aceeaşi întrebare: „Cum să ne alegem preoteasa? Ce să facem ca să nu constatăm, o dată căsătoriţi, că am greşit alegerea şi, astfel, să ne simţim condamnaţi pe viaţă la nefericire?”
Desigur, câteva criterii mi-au venit atunci în minte, mereu valabile – în principiu – dar, poate, astăzi, mai puţin realiste. Am subliniat, de pildă, ideea cunoaşterii familiei din care provine „alesa inimii”. Este foarte important, esnţial!, să fie o familie creştină, credincioasă, evlavioasă, fără probleme provocate de vicii. O familie de oameni cu frică de Dumnezeu, care Îl caută pe Dumnezeu la El acasă, adică la biserică, şi care, la ei acasă, se roagă. Evident, fata să fie şi ea crescută în acel spirit şi să fie, cu adevărat, o bună creştină. Am primit, îndată, o replică: „Da, dar ştiu eu un caz în care, cutare şi-a luat de soţie o fată pe care o vedea mergând duminică de duminică la biserică, în lunile lui de vacanţă, iar acum, el e preot, dar ea nu mai calcă pragul bisericii…!”
N-am avut contraargument atunci, dar acum, această întâmplare, şi altele, vin în sprijinul unei idei pe care mă voi strădui să o supun meditaţiei prin această smerită încercare pe o temă atât de complicată şi complexă.
Le-am spus acelor tineri – şi altora, în alte împrejurări – că, după părerea mea, relaţia unui tânăr candidat la preoţie cu o fată, în vederea căsătoriei, ar trebui să reconsidere cu discernământ îndătinatele (şi, din păcate, astăzi, prea modernele!) mijloace de cunoaştere reciprocă, prin care trec, de altfel, toţi tinerii, de când există „un băiat şi o fată” care se iubesc. Eliminând tot ce compromite ideea de puritate morală, candidatul la preoţie trebuie să aibă în vedere ceva în plus şi foarte important: cunoaşterea de către tânără a ceea ce înseamnă misiunea de preot.
Marile probleme cred că se nasc – atunci când apar – din faptul că ea nu ştie exact ce va fi soţul ei, că nu-i acelaşi lucru cu a fi medic (deşi, şi aici e vorba de multă dăruire şi renunţare la sine!), profesor, inginer etc., sau, Doamne fereşte! (sunt şi cazuri de acest fel!), ea nici nu ştie ce înseamnă a fi creştin!
Or, le spuneam acelor copii: primul vostru „enoriaş„ pe care trebuie să-l catehizaţi, să-l familiarizaţi mai îndeaproape cu Adevărul Evangheliei Mântuitorului Hristos, cu principiile şi dogmele credinţei noastre ortodoxe, este viitoarea voastră preoteasă.
Nu vă jenaţi să-i citiţi – pe-o bancă-n parc, nu la discotecă! – ce spun Sfinţii Părinţi despre Preoţie, ce spune Sfântul Apostol Pavel despre cum trebuie îndeplinită slujirea întru Hristos a oamenilor.
Spuneţi-i, citiţi-i cele ce spune acest mare Apostol despre cum şi-a făcut el însuşi datoria ca propovăduitor al lui Hristos, dar mai întâi, spuneţi-i, dacă nu ştie, că a fost cel mai înverşunat prigonitor al creştinilor şi că, după ce a auzit glas din cer, strigând: „Saule, Saule, de ce Mă prigoneşti?”, a orbit, şi apoi a văzut iarăşi, dar cu alţi ochi, cu ochii credinţei şi, astfel, Saul a devenit marele Pavel.
Oferiţi-i fetei care vă e dragă şi cu care vreţi să porniţi la drum pe cărarea sublimă, dar grea, a preoţiei, aceste câteva rânduri:
„Tuturor toate m-am făcut, ca, în orice chip, să mântuiesc pe unii” .
„Căci deşi sunt liber faţă de toţi, m-am făcut rob tuturor, ca să dobândesc pe cei mai mulţi” ;
„În petrecerea voastră în lume, purtaţi-vă numai în chip vrednic de Evanghelia lui Hristos” ;
„Căci vouă vi s-a dăruit, pentru Hristos, nu numai să credeţi, ci şi să pătimiţi pentru El” .

Şi iată, câteva gânduri şi îndemnuri pe care marele Apostol al neamurilor le trimite ucenicului său cel mai apropiat, Timotei, dar care au o profundă rezonanţă în timpurile noastre:
„Propovăduieşte cuvântul, stăruieşte, cu timp şi fără timp, mustră, ceartă, îndeamnă, cu toată îndelunga ta răbdare şi învăţătură!
Căci – atenţie!!! – va veni vremea când nu vor mai suferi învăţătura sănătoasă ci, – dornici să-şi desfete auzul – îşi vor îngrămădi şi învăţături după poftele lor. Şi îşi vor întoarce auzul de la adevăr…
Tu fii treaz în toate, suferă răul, fă lucru de evanghelist, slujba ta fă-o deplin!”

N-am ajuns, oare, aceste vremuri? Nu trăim chiar vremea aceea despre care vorbeşte Sfântul Apostol Pavel?
Pentru cele care vor fi alese să dea „siguranţă”, linişte, echilibru şi putere bărbatului cu care s-au însoţit şi care a devenit preot, există, din fericire, nu „tratate” despre preotese, nu culegeri de texte şi recomandări, cât mai ales, un exemplu unic şi deplin de ascultare, smerenie şi asumare conştientă, hotărâtă a celor ce Dumnezeu a voit. Acest model sublim este Maica Domnului!
„Fie mie după cuvântul tău!”, i-a spus îngerului Gavriil, care îi aducea o veste menită să înfricoşeze. Să înfricoşeze, în primul rând prin măreţia ei, prin aceea că era mesajul Celui Preaînalt către o smerită Fecioară, care-şi petrecuse 12 ani în templu, de la vârsta de 3 ani. Dar o va fi înfricoşat vestea şi dintr-o motivaţie pur omenească: A „naşte fiu” fără „să ştiu de bărbat” a cutremurat-o pe Fecioara Maria, gândindu-se, omeneşte, la inevitabila repudiere de către logodnicul ei şi la oprobiul public care, la acea vreme, se manifesta cumplit de violent, poate chiar prin lapidare. La explicaţia îngerului, însă, că „Sfântul Duh Se va pogorî peste tine şi puterea Celui Preaînalt te va umbri, iar Sfântul Care Se va naşte din tine, Fiul lui Dumnezeu Se va chema”, Maria a răspuns din adâncul unei credinţe în Dumnezeu, Căruia Îi slujise până atunci, cu toată fiinţa şi curăţia ei: „Iată roaba Domnului. Fie mie după cuvântul tău!”
Va contraria, probabil, această alăturare, invocarea acestui răspuns al Preasfintei Născătoare de Dumnezeu în contextul unei meditaţii pe tema rolului şi responsabilităţii preotesei, astăzi, în misiunea şi lucrarea preotului. Ei bine, ea se referă la ideea de smerenie şi supunere, la puterea de asumare a ceva care poate să sperie.
Este ideea renunţării la voia proprie, dacă aceasta contrastează cu ceea ce se aşteaptă de la tine ca soţie de preot.
La Sfânta Taină a Cununiei se spune: „bărbatul să fie cap femeii şi femeia să se teamă de bărbat”.
O concesie făcută înţelegerii greşite, pur cotidiene şi omeneşti, îi îndeamnă, uneori, pe sacerdoţii care oficiază Taina Cununiei să evite a spune „femeia să se teamă de bărbat”, înlocuind-o, să zicem, cu să-l respecte pe bărbat. Desigur, este implicat, oricum, respectul, dar nuanţa nu este aceeaşi. Teama, aici, nu are o conotaţie care trimite la ideea de violenţă de orice fel, ci – paradoxal, am spune – ea se referă la iubire! Teama de a nu greşi, de a nu supăra prin a nu împlini voia celui iubit nu presupune, implicit, drept consecinţă, ideea de pedeapsă, de răzbunare: „Iubeşte pe femeia ta, precum Hristos a iubit Biserica; bărbatul să fie cap femeii, precum Hristos este capul Bisericii”. De aici, ideea acelui „fiat” al Maicii Domnului, a supunerii totale voii lui Dumnezeu. Or, dacă preotul, ca slujitor sfinţit al Bisericii, îşi asumă copleşitoarea, dar sublima misiune, care îi cere multă jertfă şi uitare de sine, în folosul celor păstoriţi, evident că, pentru preoteasa lui, obligaţiile nu vor fi mult mai uşor de îndeplinit, pentru că, pe lângă tot ceea ce defineşte rolul de soţie şi mamă al unei femei – în general, dar cu atât mai mult al unei bune creştine – condiţia de preoteasă conţine, chiar în termenul ca atare, ceva – şi nu puţin! – chiar din atributele Preoţiei. Slujirii soţiei de preot în aria, în universul căminului, i se adaugă o slujire în afara acestuia, în mijlocul comunităţii de credincioşi, al căror părinte duhovnicesc este soţul ei.
Pentru a înţelege aşa lucrurile, tânăra soţie de preot trebuie să fi înţeles, la timp şi temeinic, misiunea preotului. Altfel, lucrurile se petrec în discordanţă totală cu acest deziderat şi, vai!, alunecările sunt din ce în ce mai frecvente şi mai profunde. „Condamnarea la nefericire” de care vorbea acel tânăr seminarist este un fapt cât se poate de real. Iar nefericirea nu cuprinde doar familia preotului – e destul şi aceasta! – dar ea se va răsfrânge şi asupra enoriaşilor, smintindu-i de la încrederea în cel trimis să-i păstorească, să-i facă mai buni, să-i pună mereu în legătură cu Dumnezeu, să-i conducă pe calea spre mântuire.
Cât de mult şi adânc cutremură acest cuvânt: mântuire! Ei, credincioşii, ştiu că au primit în mijlocul lor un om sfinţit. Nu un sfânt, dar sfinţit prin Taina Hirotoniei. În consecinţă, ei îl cinstesc cu evlavia lor. Binecuvântarea lui din uşa Sfântului Altar îi linişteşte, îi face să plece acasă, după Sfânta Liturghie, întăriţi, capabili să ia în piept greutăţile vieţii, să meargă mai departe.
Preotul este cel care îi scufundă – ca prunci – în apele curăţitoare şi înoitoare ale Botezului, primindu-i apoi în braţele sale, care, atunci – şi mereu – sunt, de fapt, braţele lui Hristos şi ale Bisericii. Îi uneşte cu Hristos, îi încredinţează lui Hristos, îi îmbracă în Hristos! Nu sunt doar formule liturgice, sacramentale. Sunt realităţi, care, invizibile pentru ochii omeneşti, înfricoşează. Dar bucură imens atunci când sunt înţelese şi văzute cu ochii credinţei.
Mâinile preotului ating Sfintele, săvârşind, în fiecare Sfântă Liturghie, Jertfa nesângeroasă, dar Jertfă!, a Fiului lui Dumnezeu, pentru mântuirea noastră.
Mâinile preotului şi binecuvântarea lui ne absolvă – prin harul care-i este dat de Însuşi Hristos Domnul, prin Apostolii Săi, şi apoi, prin mâinile ierarhului, ca urmaş al acestora – de păcatele mărturisite, dar şi îndestul plânse.
Mâinile preotului cuprind, ca-ntr-o cupă de floare, Sfântul Potir, în care nu mai este doar pâine şi vin, ci El, Hristos, întreg, cu cinstitul Său Trup şi scumpul Său Sânge. Şi ni-L duc la buze, ni-L oferă întreg, să ne străbată fiinţa, să Se răspândească în noi, să ne sfinţească şi pe noi.
Acestea toate le fac mâinile preotului! De aceea, le sărutăm – ar trebui s-o facem! Nu sunt mâinile unui ins oarecare. Acolo, în biserică – şi oriunde – mâinile preotului sunt mâinile prin care ne atinge Hristos.
Ori, dacă poporul dreptcredincios sărută cu evlavie aceste mâini, de ce n-ar face acelaşi lucru şi copiii preotului şi preoteasa? Pentru ei nu sunt sfinţite şi sfinţitoare aceste mâini?
Dacă preotului i se cere, prin cuvântul Apostolului, care spune: „în petrecerea voastră în lume, purtaţi-vă numai în chip vrednic de Evanghelia lui Hristos” , ce vor să însemne cele cerute soţiilor de diaconi şi preoţi de acelaşi Sfânt Apostol Pavel: „…să fie cuviincioase, neclevetitoare, cumpătate, credincioase întru toate” ?
Nimic altceva decât nişte prelungiri ale calităţilor şi darurilor cu care este binecuvântat preotul sau, dacă vrem, primele exemple concrete, pentru lume, ale rodirii misionare în ogorul Domnului.
Cuviincioase vor fi soţiile preoţilor dacă se vor îngriji ca, prin aspectul lor exterior, prin îmbrăcăminte, prin atitudine, prin vorbă şi faptă, să nu şocheze, să nu distoneze cu buna cuviinţă a credincioaselor cu adevărat smerite şi care înţeleg că în faţa lui Dumnezeu nu vin hainele tale, nu vine chipul contrafăcut cu farduri, ci vine sufletul. El trebuie să fie văzut şi auzit de Domnul şi de tot cerul coborât pe pământ, care este Biserica. Şi mai vin celelalte virtuţi: cumpătarea, neclevetirea, cuvântul înţelept sau mângâietor, îndrumarea creştinească. Toate acestea pot şi trebuie să definească pe orice creştină, dar, cu atât mai mult, o preoteasă. Tânără sau vârstnică, ea este pentru enoriaşii soţului ei „maica preoteasă”, pentru că, tânăr sau vârstnic, preotul este „părintele”.
Direct legat de aceste cerinţe privind rolul preotesei alături de preot, este comportamentul întregii sale familii, dar, mai ales, al copiilor. Acelaşi Sfânt Apostol Pavel spune că preotul trebuie să fie „bun chivernisitor” în casa lui, având copii ascultători, cu toată bună cuviinţa.
Din păcate, lucrurile nu stau aşa, în multe cazuri. Copiii de preot sunt, adeseori, aroganţi, nedisciplinaţi în biserică, răsfăţaţi şi fără bună cuviinţă! Pentru aceştia, tata este „şeful” în cadrul comunităţii şi, deci, ei sunt „fiii şefului”; ca atare, li se cuvine totul şi nu sunt datori cu nimic! Ei vorbesc în timpul slujbei, sau al predicii (mai ales!), ei trec înaintea tuturor la miruit, ei intră şi ies mereu din biserică, ei ocupă stranele şi nu se deranjează să ofere locul unor persoane vârstnice… Nevinovaţi sunt, însă, aceşti copii. Vina o poartă părinţii. Tatăl şi, mai ales, mama! În toate cazurile şi aspectele educaţiei copiilor, situaţia e aceeaşi, responsabilitatea revine părinţilor şi, mai cu seamă, mamei. Dar, în cazul familiei preotului, lucrurile se amplifică, pretenţiile devin mai mari, pentru că aici intervine ideea exemplarităţii.
Revenim, aşadar, la modelul Maicii Domnului, care, prin acel sublim „Iată roaba Domnului. Fie mie după cuvântul tău!…”, s-a oferit pe sine, pentru a doua oară, total şi pentru totdeauna, lui Dumnezeu. Prima oară a fost oferită, în pruncie, de către Sfinţii săi Părinţi Ioachim şi Ana.
Aşadar, căsătorindu-se cu un viitor preot, un sfinţit slujitor al lui Dumnezeu, orice tânără este pusă în situaţia de a se oferi pe sine Celui pe care Îl va sluji soţul ei. Nu va fi fecioară, dar va fi neprihănită ca soţie. Nu va fi roabă a soţului, ci a Aceluiaşi Dumnezeu pe Care el Îl slujeşte. Nu va asculta doar cuvântul omenesc al soţului ei, ci, prin acesta, va asculta şi va împlini cuvântul lui Hristos.
În fiecare cununie a doi tineri, în care mirele va fi preot, se repetă, iar şi iar, Buna Vestire, pentru că asupra celor doi coboară duhul sfânt, sfinţindu-i. Cu fiecare rostire a sacerdotului care îndeamnă pe bărbat să iubească pe femeia sa precum Hristos a iubit Biserica, ia fiinţă, în chiar acele clipe, o biserică – familia creştină, prin extensie, şi cea a preotului, în cazul concret.
Paul Evdokimov, definind Taina Cununiei, spune: „Ceea ce este binecuvântat în Taină este acel element intim şi ascuns – iubirea – care constituie materia tainei şi care primeşte darul duhului Sfânt. Taina Nunţii este Cincizecime conjugală.”
Prin asumarea misiunii sacerdotale de către preot, acesta s-a afierosit pe sine lui Hristos, Marele Arhiereu, iar, în consecinţă directă, soţia acestuia, preoteasa, ar fi normal să se considere şi ea afierosită Aceluiaşi Stăpân şi Dumnezeu.
Dacă preotul este, prin definiţie, propovăduitor al Evangheliei lui Hristos, preoteasa va putea fi – dacă înţelege aşa lucrurile?! – o propovăduitoare a aceluiaş Cuvânt, prin însăşi purtarea ei.
Sfântul Apostol Petru atestă darul femeii de a câştiga pentru credinţă nu prin cuvinte, ci „văzând de aproape viaţa voastră curată şi plină de sfială”. Condiţia este însă, ca „podoaba voastră să nu fie cea din afară: împletirea părului, podoabele de aur şi îmbrăcarea hainelor scumpe, ci să fie omul cel tainic al inimii, întru nestricăcioasă podoabă a duhului, blând şi liniştit, care este de mare preţ înaintea lui Dumnezeu.”
Cuvântul, însă, fără faptă, nu are acoperire. Ori, misiunea preotului este aceea de a înfăptui ceva anume în sânul comunităţii păstoriţilor săi. Acest ceva este, pe de o parte, concretul chivernisirii şi orânduirii vieţii duhovniceşti, liturgice, a obştii de credincioşi, înscrierea acesteia în ritmul trăirii etapelor unui an liturgic, cu evenimente de sinaxar, cu parcurgerea momentelor relatate de Sfintele Evanghelii din viaţa şi faptele Mântuitorului Iisus Hristos în cei trei ani de petrecere şi propovăduire între oameni. Acest aspect al activităţii preotului se face văzut prin zidirea, la propriu, a lăcaşului de cult (sau doar restaurarea şi împodobirea lui), prin organizarea activităţilor filantropice, de ajutorare a celor aflaţi în necazuri şi lipsuri de tot felul.
Dar, este şi o zidire în interior, nevăzută dar care se răsfrânge asupra unui lucru mult mai important al existenţei omului: relaţia lui cu Dumnezeu şi pregătirea pentru dobândirea mântuirii şi a vieţii veşnice.
Aşadar, cuvântul lui Dumnezeu se preface în faptă, şi încă în faptă izbăvitoare, dacă este ascultat şi urmat.
Şi aici ne putem îngădui, cred, să trimitem la modelul Prea Sfintei Născătoare de Dumnezeu, în momentul relatat de referatul evanghelic al nunţii din Cana Galileii. Şi anume, la cuvintele Maicii Domnului către nuntaşii care aşteptau de la Domnul Iisus Hristos o minune, pentru a rezolva, de fapt, o problemă mult prea omenească şi minoră, judecând faptul în concretul lui absolut. Înţelegând exact, din cuvintele Mântuitorului: „Ce este ţie şi Mie, femeie? N-a sosit încă timpul Meu”, că se cuvine a aştepta Timpul Său, în care să se dezvăluie oamenilor puterea dumnezeiască a Fiului Omului, Fecioara Maria le-a spus: „Faceţi tot ce vă va porunci El!” Cineva spunea că aceasta este prima propovăduire, de către un om, a lui Hristos, între oameni, prima predică şi chemare la ascultarea de El.
Preotul are principala îndatorire de a face cunoscute credincioşilor, enoriaşilor, Cuvântul şi Învăţătura lui Dumnezeu, a lui Hristos Domnul. Prin el, Hristos vorbeşte fiecărui om în parte şi omenirii întregi. Dacă, în unele cazuri – regretabile – preotul nu şi face ceea ce spune prin el Hristos, sau dacă faptele lui nu grăiesc îndestul, sau chiar – din nefericire! – sunt, dimpotrivă, neconforme cu cuvintele Cuvântului; sau dacă, în alternativa posibilă, în care faptele preotului sunt pe deplin expresia învăţăturii propovăduite, dar turma nu înţelege să-i urmeze întrutotul, cine altcineva, dacă nu cei din imediata apropiere a lui – familia, părinţii şi, mai ales, soţia – sunt în măsură ca, prin exemplul propriu să-l ajute în demersul său ziditor?
„Faceţi tot ce vă va porunci El!”, a spus maica Domnului. Faceţi, împliniţi – să îndeplinim împreună! – ceea ce părintele ne spune din uşa Sfântului Altar! Aceasta va putea spune ea, preoteasa, fiind cea dintâi care înfăptuieşte cât mai mult.
Dacă fiecare tânără preoteasă – şi mai vârstnică – ar privi, la fiecare Sfântă Liturghie, cum se deschid mereu cele două uşi împărăteşti din faţa Sfintei Mese şi pe care erminiile au statornicit să fie zugrăvită icoana Bunei Vestiri, şi ar realiza, cu evlavie, că preotul, care intră şi iese prin aceste uşi, spre a binecuvânta şi a se ruga, este soţul ei, s-ar fi înfiora! I s-ar umple de bucurie şi lumină sufletul la gândul că ea însăşi a răspuns, sub Taina Cununiei, soţului ei şi, prin el, odată cu el, lui Dumnezeu: „Iată roaba Domnului. Fie mie după cuvântul tău!…” Opţiunea ei, acceptarea ei a fost tocmai aceea de a sluji, împreună cu soţul ei, aceleiaşi sublime misiuni încredinţate de Dumnezeu.
Nu întâmplător, mai sus citatul Paul Evdokimov închină aproape un imn femeii, apreciate pentru structura ei sufletească înclinată spre duhovnicie, spre rugăciune, spre fiorul mistic…; „…bărbatul – spune el – este legat ontic (în fiinţa lui duhovnicească) de Hristos, femeia este legată ontic de Duhul Sfânt. De aceea în simbolistica adunării liturgice, femeile sunt numite «altar» şi reprezintă rugăciunea, imagine a sufletului în adoraţie, fiinţa umană devenită rugăciune” (P. Evdochimov, „Femeia şi mântuirea lumii”).
Şi iată „coroana cu punct” care încheie “imnul”: „Genialitatea proprie femininului se află în religios. Vălul, simbol al tainei, ascunde «smerita cale» a roabelor lui Dumnezeu; jertfite prin «fiat-ul» lor, ele sunt «surâsul lui Dumnezeu» care izbăveşte lumea.”

Implicată, aşadar, prin cuvânt şi faptă, în această grea şi inegalabilă – ca măreţie – misiune încredinţată oamenilor de Însuşi Mântuitorul, întrucât „Preoţia se săvârşeşte pe pământ, dar are rânduiala cetelor cereşti… Sfântul Duh a rânduit ca preoţii, pe când sunt în trup, să aducă lui Dumnezeu aceeaşi slujire pe care o aduc îngerii în ceruri…”( Sf. Ioan Gură de Aur – Tratat despre preoţie), preoteasa va sluji în casa ei ca într-un templu, va fi „preoteasa” căminului său, dar şi „maica preoteasă” pentru femeile din parohie, care pot apela la ajutorul, sfatul şi mângâierea ei. Oricât de tânără este preoteasa – ca fiinţă umană, înzestrată cu suflet şi simţire – ea poate mângâia şi afla cuvânt de folos surorilor ei de orice vârstă, dacă ea însăşi este un model credibil de femeie creştină.
Prin susţinerea morală, prin dragostea caldă, curată, statornică oferită soţului ei, preoteasa îşi va câştiga dreptul de împreună-lucrătoare cu preotul în ogorul Domnului. Iar când vor fi trecuţi dincolo, în Împărăţie, se va învrednici să susţină, cu soţul său, ctitoria ridicată împreună aici, pe pământ, aşa cum soţiile voievozilor se află zugrăvite alături de soţii lor – în tablourile votive – când aceştia închină lui Hristos sau Maicii Domnului biserica ridicată de ei.
Că va fi chiar o nouă zidire, un lăcaş de închinare, sau numai biserica cea vie, zidită, lucrată şi înfrumuseţată, din sufletele păstoriţilor, lucrarea preotului se va răsfrânge şi asupra ei, a preotesei, dacă aceasta îi va fi stat cu adevărat alături.
Sfaturi? Nu sunt sfaturi aceste rânduri şi gânduri. Ele sunt doar rugăminţi către cele care se vor încumeta să fie, cu adevărat, preotese, în vremuri tulburi, când Biserica are nevoie, mai mult ca oricând, de slujitori vrednici, puternici prin credinţă şi capabili a rosti „de pe acoperişurile caselor” Evanghelia.
Vor fi grele îndatoririle, dacă sunt exterioare sufletului. Dar dacă ele vor avea ca suport iubirea şi credinţa, clătinările vor fi slabe şi redresările imediate.
Important, esenţial, este modelul şi conştientizarea lui ca atare.
„Iacob din Sarug (sec. V-VI), în tratatul lui, Despre vălul lui Moise «La vie spirituelle», 1953, întreabă: «Ce mire în afară de Domnul nostru a murit vreodată pentru mireasa lui [Biserica, n.n.] şi ce mireasă şi-a ales vreodată ca mire un pironit pe cruce?… Bărbatul şi femeia au prilejuit figura acestei taine în care nu erau decât umbră şi chip. Prin numele bărbat şi femeie, Moise (în cuvântul lui despre facerea omului) a exprimat această mare taină şi a ascuns-o sub văl. Apostolul i-a dezvăluit lumina pe întreg pământul şi cuvântul lui Moise s-a limpezit: din doi, ei au devenit unul»…”
Astfel cred că ar trebui înţeleasă constituirea unei familii creştine şi, în general şi a unei familii de preot, în care mirele se jertfeşte pentru Biserică, iar mireasa e conştientă şi îşi asumă mereu pironirea pe crucea slujirii, „cu timp şi fără timp” a mirelui ei.”

Sursa: http://ortodoxiesiviata.blogspot.com/2009/02/fie-mie-dupa-cuvantul-tau-lidia-popita.html

14 ianuarie 2009

Sfânta Nonna – model de soție, mamă și … preoteasă

Publicat în Crucea preotesei, Familie, Modele, Sfinti tagged , , , , la 5:35 pm prin Veronica

Sfânta Nonna este mama Sfântului Grigorie Teologul.

Ea era originară din Capadocia, fiind crescută în credința ortodoxă. S-a căsătorit cu Grigorie, magistrat din Nazianz și membru al unei secte pagane din acea vreme. „În primii lor ani împreună pentru preaplinul credinței sale, ea nu putea îndura să nu poarte același jug cu el. Deși era cea mai puternică și mai vitează femeie, acesta era singurul lucru pe care nu putea să-l îndure – ar fi doar pe jumătate unită cu Dumnezeu din pricina înstrăinării lui, cel ce era parte din ea însăși, și neputinței de a adăuga legăturii trupești deplina unire a duhului. Deci cădea înaintea lui Dumnezeu zi și noapte, cu multă postire și multe lacrimi, stăruind către El pentru mântuirea capului ei. Și cu sârguință se afierosea pe sine soțului ei, înrâurindu-l în multe feluri, cu mustrări și povețe, arătându-i deosebită grijă ori răcindu-se față de el. Dar mai mult decât toate l-a câștigat prin însăți firea ei, și mai vârtos prin acea sârguință întru sfințenie, în stare să plece și să înmoaie sufletul, încât să se supună de bunăvoie nevoințelor virtuții.” (Sf. Grigorie Teologul)

Așadar, prin răbdare și rugăciune, Sfânta Nonna a reușit să-și aducă bărbatul la credința ortodoxă, acesta devenind ulterior episcop de Nazianz. „Iar bunul acesta păstor a fost roada rugăciunilor și călăuzirii soției sale, învățând de la ea ținta viețuirii unui bun păstor.” (Sf. Grigorie Teologul)

Sfinților Grigorie (1 ianuarie) și Nonna (5 august) li s-au născut trei copii: Sfânta Gorgonia (23 februarie), Sfântul Chesarie (9 martie) și Sfântul Grigorie Teologul (25 ianuarie), pe care mama sa l-a făgăduit cu totul lui Dumnezeu încă înainte de naștere. Deci amândoi părinții și toți copiii acestei familii au fost canonizați ca sfinți.

Cele mai frumoase cuvinte despre viața deosebită a mamei sale aveau să fie rostite de Sfântul Grigorie Teologul în anul 347, în cuvântarea de îngropare a tatălui său, Episcopul Grigorie de Nazianz, trecut la Domnul la vârsta de aproape o sută de ani:

„Am auzit Scriptura grăind: Femeie vrednică cine va afla? (Pilde 31,10), și că aceasta e un dar de la Dumnezeu, iar o căsnicie bună e rânduită de Domnul. Chiar necreștinii cred același lucru, căci zic ei: Că n-are bărbatul răsplată mai mare ca soția cea bună. Nici altă răsplată mai grea precât cea nărăvită la rău (Hesiod). [...]

Unele femei s-au făcut vestite prin chivernisirea casei lor, altele prin căutarea celor dumnezeiești. Însă chiar de este anevoios a împlini deodată aceste lucruri, ea a întrecut pe toți în amândouă, prin înălțimea la care a ajuns în fiecare dintre ele și prin faptul că numai ea le-a adus laolaltă. Întocmai cum belșugul familiei sale sporea prin supravegherea înțeleaptă și plină de grijă, potrivit poruncilor și rânduielilor lui Solomon privitoare la femeia vrednică (Pilde 31, 10-31), de parcă nici nu s-ar fi îngrijit de credință, tot așa s-a afierosit pe sineși lui Dumnezeu și s-a îndeletnicit cu lucrurile dumnezeiești, ca și cum ar fi fost cu totul slobodă de îndatoririle familiei. Nu îngăduia nici uneia dintre fețele vieții sale să o stânjenească pe cealaltă, ci mai curând făcea astfel ca una pe alta să se încredințeze și să se întărească.

Ce vreme și ce loc de rugăciune au lipsit vreodată de la ea? Că aceasta îi era lucrul de căpetenie în orice zi. Cine asemenea ei să fi avut o astfel de nădejde a dobândi de-ndată cele cerute în rugăciune? Cine oare a mai cinstit ca ea mâna și chipul preoțesc? Ori a cinstit ca ea oricare cale filosoficească? Cine și-a înfrânat mai mult trupul prin post și priveghere? Ori să fi stat ca stâlpul la psălmuirea de toată noapte, ca și la cea din vremea zilei? Cine a iubit fecioria mai mult ca ea, păstrând totuși legătura căsătoriei? Cine a ținut mai mult partea orfanilor și văduvelor, ori să fi ajutat așa de mult la ușurarea suferințelor celor ce jeleau?

Poate sunt lucruri mărunte, iar unora le par chiar vrednice de dispreț, căci nu sunt ușor de atins de către cei mai mulți oameni, iar pizmuirea face ca lucrurile ce nu sunt ușor de atins să fie oarecum și de necrezut. Dar pentru mine acestea sunt cu totul vrednice de laudă căci ele erau întruchiparea credinței și lucrarea râvnei sale duhovnicești…”

Sfânta Nonna și-a urmat soțul în împărăția cerurilor la scurt timp. Și-a dat sufletul în mâinile Domnului în timpul slujirii Sfintei Liturghii, sprijinită de Sfânta Masă a Jertfelnicului Ceresc; și moartă, ea părea să fie adâncită în rugăciune.

Iată modelul de soție, care aproape o viață s-a rugat cu lacrimi și cu răbdare pentru întoarcerea soțului ei la credința cea dreaptă. Iar aceasta a făcut-o cu iubire, căci „cu sârguință se afierosea pe sine soțului ei, înrâurindu-l în multe feluri, cu mustrări și povețe, arătându-i deosebită grijă ori răcindu-se față de el”, și nu cu ceartă, ci „mai mult decât toate l-a câștigat prin însăți firea ei”.

Iată modelul de mamă, care a știut să sădească în inima copiilor săi  credința cea adevărată și dragostea de Dumnezeu, fiindu-le călăuză în dobândirea sfințeniei.

Iată modelul de preoteasă, care a reușit să le îmbine pe toate:

  • a purtat grijă de familia sa asemenea femeii vredince descrisă de Solomon (Pilde 31, 10-31);
  • și-a cinstit soțul l-a sprijinit în slujirea sa de păstor de suflete („Cine oare a mai cinstit ca ea mâna și chipul preoțesc?”);
  • a purtat grijă de cei aflați în suferințe și nevoi („Cine a ținut mai mult partea orfanilor și văduvelor, ori să fi ajutat așa de mult la ușurarea suferințelor celor ce jeleau?”);
  • pe toate le-a încununat cu rugăciune și postire („Ce vreme și ce loc de rugăciune au lipsit vreodată de la ea? Că aceasta îi era lucrul de căpetenie în orice zi. [...] Cine și-a înfrânat mai mult trupul prin post și priveghere?”).

Sfânta Nonna nici nu s-a născut sfântă și nici nu a devenit sfântă peste noapte. Întreaga viață ea și-a petrecut-o apropiindu-se din ce în ce mai mult de Dumnezeu și crescând în virtute, maturizându-se treptat, prin încercările și frământările de zi cu zi. Iar strădaniile sale nu au rămas fără rezultat.

Să învățăm, așadar, din viața Sfintei Nonna, că nu trebuie să deznădăjduim, ci întreaga viață trebuie să lucrăm la creșterea noastră duhovnicească, nelăsând nici una din grijile lumești să ne abată de la această lucrare.

Resurse:

Ford, David și Mary, Căsătoria, cale spre sfințenie. Viețile sfinților căsătoriți, Ed. Sofia, București, 2001.

Saint Nonna Sisterhood

Calendar ortodox

4 iulie 2008

“Gânduri despre crucea preotesei…” – III

Publicat în Crucea preotesei, Familie, Modele tagged , , , , , , , , la 1:01 pm prin Veronica

Familia Pr. Dumitru Staniloae

Familia Pr. Dumitru Staniloae

Precum se ştie, preotul are o anumită rânduială de nevoinţă peste care nu se poate trece. Preoteasa nu are dreptul să îi ceară să se unească trupeşte în anumite zile, în posturi, înainte sau după Sfânta Liturghie. Şi, fireşte, nici preotul nu trebuie să îi ceară aşa ceva soţiei sale. Nu cu multă vreme în urmă, un preot care călca această rânduială a visat că Maica Domnului îi tăia mâinile…

Dragostea trupească este binecuvântată de Dumnezeu numai dacă se ţine seama de rânduielile bisericeşti, care sunt foarte precise în această problemă.

Voi aminti aici exemplul celui mai cunoscut preot de mir care a trăit într-o aspră nevoinţă cu soţia sa, ducând crucea fecioriei. Au trăit ca fraţii, şi darurile duhovniceşti cu care i-a binecuvântat Dumnezeu au fost pe măsură.

Voi vorbi despre Sfântul Ioan din Kronstadt. Sigur că el nu trebuie să fie înţeles ca un exemplu absolut de înfrânare: scopul preotului nu este de a nu se atinge de soţia sa. Un preot care are copii ştie să înţeleagă problemele credincioşilor mai bine decât un preot fără copii – fie că trăieşte în curăţie, fie că soţia sa este stearpă. Numai prin sporire duhovnicească acest raport poate fi inversat. Sfântul Ioan din Kronstadt înţelegea problemele celor căsătoriţi mai bine decât orice alt preot.

Nu am de gând să propun aici calea pe care a mers Sfântul Ioan ca pe un ţel care ar trebui atins de toţi preoţii. Nici nu consider că aşa stau lucrurile. Sfinţenia Sfântului Ioan nu a provenit numai din faptul că s-a înfrânat de la unirea trupească cu femeia sa. Unii eretici consideră că unirea trupească dintre soţi trebuie defăimată pentru ca soţii să fie bineplăcuţi lui Dumnezeu. Sfântul Ioan nu defăima această unire şi nici nu recomanda altora asceza ca pe o procedură magică de agonisire a Sfântului Duh.

Până să citesc mai multe despre viaţa Sfântului Ioan, mă gândeam că între el şi soţia sa a fost o relaţie distantă, rece, că de fapt căsnicia lor a fost un fel de contract prin care el, pentru că nu îşi dorea monahismul, a încercat să aleagă o căsnicie ciuntită: citisem undeva că soţia sa a acceptat cu greu înfrânarea pe care i-o cerea Sfântul.

Mare a fost bucuria mea când mi-am dat seama că am greşit. Ei au avut o dragoste puternică unul faţă de altul. Lipsa dragostei trupeşti a fost covârşită de plinătatea dragostei sufleteşti.

Cu trei zile înainte de a muri, sfântul a aflat că soţia sa, bolnavă la rândul ei, era întristată de faptul că nu îl poate îngriji. „Spuneţi-i soţiei mele că este întotdeauna cu mine, şi eu sunt întotdeauna cu ea”[1]. O astfel de dragoste este veşnică[2].

Preoteasa trebuie să îşi iubească mult soţul. El nu este numai un slujitor al altarului, ci este şi bărbatul ei. Faptul că el este preot nu trebuie să îi micşoreze dragostea, însă trebuie să cureţe dragostea de toate reziduurile sau de toate mişcările egoiste şi pătimaşe.

Înainte de a se mărita cu un viitor preot, înainte deci de a deveni preoteasă, o fată trebuie să se gândească foarte serios dacă face faţă exigenţelor care se impun. După ce s-a măritat, nu mai poate spune că nu a avut timp să conştientizeze responsabilităţile care o aşteaptă, nu mai poate da bir cu fugiţii.

Dragostea soţiei părintelui Ioan, Matuşka Elisabeta, se vedea în fiecare zi petrecută lângă părintele. Nepoata lor relata că ea „nu şi-a îngăduit niciodată să se amestece în treburile Batiuşkăi; n-a încercat nicicând să iasă în faţă sau să treacă drept egala lui; rămânând mereu în umbră, ea strălucea de razele slavei lui, ale minunatelor lui fapte creştineşti. [...] Aşa cum părintele Ioan nu avea o viaţă personală, dăruindu-se slujirii aproapelui său, tot astfel E.K. nu trăia niciodată pentru ea; cercul activităţii ei era marcat de slujirea rudelor şi a celor apropiaţi: se bucura de bucuriile lor şi se întrista de necazurile lor…”[3]

Unde a dus-o pe preoteasa Elisabeta Konstantinova această vieţuire smerită? La neîmplinire? Nici gând. Ea sporise în viaţa duhovnicească, urcase pe scara desăvârşirii. Sfântul Ioan, bucurându-se de jertfelnicia ei, spunea despre ea: „Soţia mea este un înger”[4]. Aceste cuvinte nu erau simple alintări convenţionale. Aceste cuvinte erau spuse cu seriozitate: mergând pe calea smerită a slujirii soţului ei, preoteasa Elisabeta câştiga raiul.

Când părintele Dumitru Stăniloae a fost întrebat dacă a cunoscut vreun sfânt în viaţă, el a răspuns: „Da, pe soţia mea”. Răspunsul părintelui i-a mirat pe mulţi, mai ales pe cei care se aşteptau să audă din gura părintelui vreun nume de ieromonah din vremurile noastre.

Nu este greu să facem o paralelă între soţia Sfântului Ioan şi soţia părintelui Stăniloae. Amândouă au ştiut să trăiască nu în umbra, ci în lumina pe care o răspândeau soţii lor. Ele au trăit pentru a-şi ajuta soţii să trăiască pentru Biserică. Au mers pe calea smereniei, care nu este alta decât calea dobândirii lui Dumnezeu.

„E adevărat că preoteasa Maria Stăniloae a cunoscut crucea familiei, în care intră şi naşterea şi creşterea copiilor, dar Elisabeta Konstantinova, trăind în înfrânare cu soţul ei, nu a cunoscut această cruce. Ea a fost mai degrabă o maică, a fost un fel de călugăriţă, nu poate fi model pentru preotese…” – ar putea spune cineva care nu a citit viaţa Sfântului Ioan.

Da, este adevărat că viaţa unei familii fără copii este foarte diferită de viaţa unei familii cu copii. Numai că familia Sfântului Ioan nu a fost lipsită de copii. Sfântul şi soţia sa au crescut un copil, o nepoată a lor rămasă orfană. Acest amănunt este foarte important: creşterea copiilor modifică viaţa unui preot. Grijile sunt altele. E adevărat că trebuie ca orice creştin să se lase în seama lui Dumnezeu, dar responsabilităţile unui părinte (fie el şi adoptiv) nu sunt puţine.

Dacă nu ar fi crescut această nepoată,       rău-voitorii ar fi putut spune despre ei: „normal că au ajuns la sfinţenie, dacă nu au avut altceva de făcut, dacă nu aveau cu ce altceva să îşi ocupe timpul…”.

O astfel de gândire este superficială. Sfinţenia nu este o cale de umplere a timpului, este o cale a crucii.

Nepoata părintelui povestea: „Cu toate sarcinile gospodăriei, mătuşa nu mă neglija. Îşi petrecea tot timpul liber cu mine [...]; mai târziu, când am mers la şcoală, îmi pregătea micul dejun, mă ducea zilnic la şcoală, mă lua acasă şi mă asculta la lecţii…”[5]

Care e diferenţa dintre o mamă care nu are grijă de copilul său şi o mamă adoptivă care, departe de a fi vitregă, se dedică din tot sufletul creşterii unui copil? Diferenţa este că cea de-a doua este mai „mamă” decât prima.

Putem spune că părintele Ioan şi soţia au fost părinţii nepoatei lor. Chiar dacă nu au fost părinţi trupeşti, i-au arătat mai multă dragoste decât arată copiilor lor mulţi dintre părinţii naturali.

Deşi au trăit în feciorie, Sfântul Ioan şi preoteasa Elisabeta nu au dus viaţă monahicească. Înfrânarea nu a fost o cale de micşorare a dragostei, o împuţinare nefirească a sentimentelor. Ei au fost soţ şi soţie, şi au avut unul faţă de celălalt o dragoste puternică şi curată, o dragoste care ar putea rămâne ca pildă vrednică pentru cei care se pregătesc să se căsătorească.

Ar fi foarte multe de spus despre chipul adevăratei preotese… Aş vrea să mă opresc aici, cerându-mi iertare cititorilor care ar fi vrut să găsească un articol mai armonios. Nu am avut în minte decât să deschid un subiect, să atrag atenţia asupra faptului că e nevoie de cărţi pentru preotese – atât de cărţi care să le ajute pe preotese să îşi înţeleagă rostul, cât şi de cărţi care să le ajute pe fetele care vor să devină preotese să îşi dea seama dacă sunt sau nu pregătite să ducă o asemenea cruce. Vreau să le spun acestora că în vremurile în care trăim este nevoie, poate mai mult ca niciodată, de preotese cu sufletul curat, de preotese care să fie modele pentru femeile din parohie. Este o cruce foarte grea pentru o fată să se pregătească să fie preoteasă. Dar este şi o cruce frumoasă, o cruce care împlineşte.

Despre această cruce, ca şi despre crucea preotesei, cel mai bine ar putea scrie chiar o preoteasă, sau un preot, iar nu un mirean. Ca mirean, eu nu pot scrie decât cum mi-aş dori să fie o preoteasă. Dar părerile subiective nu au aceeaşi valoare cu experienţa de viaţă.

Nu vreau să închei acest neconvenţional articol fără a reveni la răspunsul părintelui Stăniloae la întrebarea dacă a cunoscut vreun sfânt.

„Da, pe soţia mea.” S-ar putea scrie o carte numai despre acest răspuns al părintelui: este unul dintre cele mai adânci răspunsuri ale sale, este un răspuns care valorează cât un tratat de teologie.

Părintele Stăniloae nu este ca un împărat care îşi laudă în faţa supuşilor împărăteasa, pentru a se împărtăşi el însuşi din laudele aduse ei. Este un preot care dă mărturie despre faptul că sfinţenia este posibilă în zilele noastre. El nu a apreciat-o în mod egoist numai pe soţia sa. Cuvintele sale sunt de fapt cuvinte de apreciere pentru oricare dintre preotesele care merg pe acelaşi drum pe care a mers şi Maria Stăniloae.

M-aş bucura să fie cât mai multe astfel de preotese. Chiar dacă soţii lor nu vor vorbi altora despre comoara lor, sau poate că nici măcar nu o vor înţelege. Dar important este ca astfel de comori să fie cât mai multe.

Ar fi bine dacă, după citirea acestui articol, cititorii se vor ruga ca Dumnezeu să înmulţească numărul preoţilor vrednici şi al preoteselor vrednice. Ar fi un semn că aceste rânduri nu au fost scrise degeaba…


[1] Idem, p.132.

[2] Părintele Porfirie Taumaturgul, marele sfânt al vremurilor noastre, a văzut într-o vedenie că un părinte pe nume Yannis îşi îmbrăţişa soţia în lumina raiului. Trecuţi la cele veşnice, cei doi purtau unul pentru altul aceeaşi dragoste binecuvântată, care nu se împuţinase. Dragostea pătimaşă trece, dar dragostea curată biruie timpul.

[3] Idem, pp.132-133.

[4] Idem, p.138.

[5] Idem, p. 134.

Sursa: „Noi sfinți preoți de mir” – Danion Vasile

Din aceeași serie:

“Gânduri despre Crucea preotesei…” – I

“Gânduri despre Crucea preotesei…” – II

“Gânduri despre crucea preotesei…” – II

Publicat în Crucea preotesei, Familie, Modele tagged , , , , la 12:35 pm prin Veronica

La întrebarea „ce este preotul?”, aş putea răspunde astfel: preotul este acel păstor care, iubindu-şi oile cu aceeaşi dragoste cu care Sfântul Timotei de la Esfigumenu şi-a iubit soţia, este gata să se jertfească pentru mântuirea lor. Această definiţie nu este completă, dar arată una dintre trăsăturile fundamentale ale preotului[1].

Preotul este inima care bate pentru mântuirea credincioşilor, care suferă pentru grijile, neputinţele şi căderile lor, care se roagă lui Dumnezeu pentru întreaga lume.

Ce este preoteasa? Este jumătatea acestei inimi. Face preoteasa Sfânta Liturghie? Nu. Spovedeşte preoteasa? Nu. Măcar o sfeştanie face? Nici atât.

Atunci cum este ea jumătate de preot?

Pe omul pe care diavolii nu îl pot birui prin gânduri păcătoase, încearcă să îl biruie ispitindu-l prin cei de aproape ai săi. Prin cine să atace diavolii pe preotul care luptă împotriva lor? Prin preoteasă… (Viaţa părintelui Dimitrie Gagastathis ne oferă imaginea tristă a unei preotese care îşi prigoneşte soţul în fel şi chip…)

Dacă preoteasa îşi iubeşte bărbatul şi se teme de Dumnezeu, atunci are grijă ca nu cumva să îi fie părintelui pricină de sminteală: să nu îl supere, să nu îl mâhnească, să nu îl ispitească să calce posturile…

Ar fi multe de spus aici. Oricum, direcţia pe care am pornit nu este cea bună. Preoteasa nu trebuie definită în funcţie de răul pe care nu trebuie să îl facă, ci în funcţie de binele pe care trebuie să îl facă. Ea trebuie să îi fie sprijin în toate. Ea nu este o anexă a bărbatului ei, o hidră cu care el trebuie să se lupte până la sfârşitul vieţii. Preoteasa trebuie să fie un suflet cald şi iubitor, un suflet jertfelnic.

Cel care se pregăteşte să devină preot nu trebuie să caute o soţie care să aibă cât mai puţine defecte, astfel încât să îl stânjenească cât mai puţin în slujirea sa. Ci trebuie să caute o soţie încununată cu cât mai multe virtuţi, care să îşi folosească talanţii pentru a-l sprijini cu toată fiinţa ei. Iată care preoteasă este jumătate de preot! Aceasta, şi nu alta.

În privinţa tinerilor care, dorindu-şi preoţia, îşi caută fete pentru însurătoare, trebuie să fac o observaţie personală: am avut colegi care, grăbindu-se să primească preoţia, s-au căsătorit fără a avea timp să îşi dea seama dacă fata este potrivită pentru a fi preoteasă. După căsătorie, şi-au dat seama că s-au pripit. O fată nu trebuie luată de soţie numai pentru că tânărul vrea să devină preot. Trebuie luată de soţie o fată care are calităţile necesare pentru a fi preoteasă, şi nu numai atât: trebuie luată o soţie care, înainte de a fi preoteasă bună, va şti să fie o soţie bună. Cum ar putea o femeie care nu a ştiut să fie o soţie bună să devină peste noapte o preoteasă bună?

Am în minte exemplul unuia dintre cei mai buni colegi ai mei de facultate. Un tânăr virtuos, iubitor de Dumnezeu. S-a căsătorit, dorindu-şi din toată inima să fie preot. Dar, după căsătorie, au apărut neînţelegeri între el şi soţia sa. Înainte de a fi hirotonit, s-a pus problema divorţului. Chiar dacă nu au divorţat (şi poate îi va ajuta Dumnezeu să rămână împreună, şi să meargă împreună pe calea cea bună), totuşi sunt aproape de acest pas.

Când se gândesc la însurătoare, unii tineri studenţi teologi spun că fata pe care o vor lua trebuie să fie fecioară. Este firesc să caute o fecioară, pentru că preoteasa trebuie să fie un suflet curat, un suflet care nu a fost vătămat de păcatul desfrâului. Există pravile foarte clare despre aceasta.

Dar nu stă totul numai în feciorie. Dacă o fată este fecioară, nu înseamnă că neapărat este bună de preoteasă. Cazul prietenului meu este cât se poate de grăitor. Da, o viitoare preoteasă trebuie să fie fecioară. Dar trebuie să fie şi credincioasă, şi smerită, şi înţeleaptă, şi iubitoare, şi, şi, şi… Sunt atâtea virtuţi care se leagă una de alta. Dacă singura virtute a viitoarei preotese este fecioria, nu va putea să fie un sprijin pentru soţul ei.

Nu intru acum în detalii legate de cazurile neconvenţionale. O cunoştinţă de-a mea, care acum este preoteasă, spunea că nu i se pare normal ca în vremurile noastre să se insiste atât asupra fecioriei preotesei şi să se treacă cu vederea păcatele tinerilor care vor să devină preoţi.

După învăţătura Bisericii, atât viitorul preot, cât şi viitoarea preoteasă trebuie să fie încununaţi cu cununa fecioriei. Curentul modernist care nu ţine seama de această învăţătură este de influenţă diavolească. Diavolul vrea ca familia preotului să nu fie o mică biserică, ci un lăcaş al neînţelegerilor, al dezbinării şi al patimilor. Faptul că au existat preoţi sau preotese care înainte de căsătorie nu au mers pe calea virtuţii, dar care după căsătorie s-au pocăit şi au fost modele de virtute, nu trebuie să fie generalizat. E adevărat faptul că unii tineri care şi-au pierdut fecioria şi unele tinere care au păcătuit înainte de a se cununa, după ce mai apoi s-au pocăit, primind binecuvântare de la duhovnicii lor şi cu dezlegare de la episcop au ajuns preoţi şi preotese cu viaţă aleasă. Numai că astfel de excepţii nu fac altceva decât să întărească regula: o astfel de cale este cel puţin riscantă, şi pe mulţi i-a dus în ghearele morţii. Cu hirotonia nu trebuie să se joace nimeni. Tot aşa cum nu ar trebui să se joace nimeni nici cu Sfânta Împărtăşanie, luând-o hoţeşte şi fiindu-i prilej de osândă.

Dacă stăm să ne gândim, dintr-o mie de păcătoşi se pocăiesc foarte puţini. Şi pravilele Sfinţilor Părinţi privitoare la fecioria tânărului care îşi doreşte să fie preot sau la fecioria fetei care se gândeşte să devină preoteasă nu trebuie călcate în picioare din cauza unor observaţii subiective. (Nu vreau să insist asupra acestui subiect. Duhovnicii singuri vor rândui cele cuvenite…)

Voi mai observa însă un singur lucru: că dacă viitorul preot şi-a luat de soţie o fecioară fată, care a ştiut să reziste ispitelor vrăjmaşului diavol şi tinerilor care au plăcut-o, aceasta îl va ajuta pe părinte în viaţa de înfrânare pe care o cere slujirea preoţească. Şi invers, cine nu a ştiut să se înfrâneze înainte de nuntă se va înfrâna cu greu după nuntă.


[1] A păcătuit oare Triantafil primind botezul musulman? Nicidecum, deoarece nu a făcut-o din puţinătatea credinţei, nu a făcut-o pentru a-şi cruţa viaţa, ci a făcut-o pentru a-şi câştiga soţia. Nu numai că nu s-a temut de mucenicie, ci, la vremea rânduită de Dumnezeu, s-a învrednicit de ea. A avut plată îndoită: şi cunună de mucenic a luat, şi soţia şi-a câştigat-o. Oricum, nu trebuie să se înţeleagă, în mod pripit, că sunt îngăduite păcatele dacă scopul e binecuvântat; „scopul scuză mijloacele” numai dacă totul e făcut după Evanghelie: dacă Triantafil ar fi primit botezul musulman pentru a avea câştiguri lumeşti, oricât de mari ar fi fost acelea, păcatul său ar fi fost osândit de Dumnezeu.

Sursa:„Noi sfinți preoți de mir” – Danion Vasile

Din aceeași serie:

“Gânduri despre Crucea preotesei…” – I

“Gânduri despre Crucea preotesei…” – III

“Gânduri despre Crucea preotesei…” – I

Publicat în Crucea preotesei, Familie, Modele tagged , , , , la 11:50 am prin Veronica

„Sfinţii Mucenici Marchian şi Nicandru erau târâţi de prigonitori spre locul de osândă. Soţia lui Marchian îi urma cu băieţelul în braţe, strigând după ei:

- «De ce mi-ai spus să nu mă tem pentru viitorul tău când am venit la voi în temniţă?»

Dar Marchian, înfrânându-şi simţămintele, i-a răspuns:

- «Nu te apropia de mine».

Cu mintea rătăcită de durere, ea alerga şi-l trăgea de mantie şi, punându-i copilul la picioare, striga:

- «Bărbate, de nu ţi-e milă de mine, uită-te la bietul copil, la drăgălaşul prunc! Nu face din mine o văduvă şi din el un orfan cu încăpăţânarea ta!»

Marchian îi ruga pe cei din jur să o dea de-o parte, zicând:

- «Vă rog, despărţiţi-ne, ca să-mi plinesc mucenicia!»

Atunci un creştin pe nume Zotic l-a prins de mână şi i-a spus:

- «Fii curajos, omule, şi luptă lupta cea bună, şi dobândeşte-ţi cununa!»

Marchian a răspuns:

- «Lasă-mi mâna şi ia-o pe cea a soţiei mele şi, trăgând-o înapoi, adu-i mângâiere. Ia pruncul de la picioarele mele şi pune-i-l în braţe, şi ţine-o departe până se va sfârşi totul. Nu trebuie să mă vadă murind».

Apoi mucenicul şi-a luat copilaşul în braţe şi, privind către cer, l-a blagoslovit zicând:

- «Doamne, Dumnezeule Atotputernic, ia acest copil întru grija Ta deosebi».

Biata femeie a fost luată cu mare greutate. Fără îndoială, această încercare a fost mai grea pentru Marchian decât chinurile morţii.”[1]

***

„Nu te teme soţul meu, nu-ţi pierde curajul în faţa morţii. Stai tare în credinţa lui Hristos. Căci paharul morţii ţine doar o clipită, după care te vei veseli împreună cu mucenicii lui Hristos. Şi eu voi fi fericită, căci voi fi soţie de mucenic…”[2] Cu aceste cuvinte a fost încurajat de către soţia sa Sfântul Nou Mucenic Pavel Rusul, care a primit mucenicia de la musulmanii hulitori de Dumnezeu.

***

Doi sfinţi mucenici, două feluri de soţii. Am început acest scurt articol despre rolul preoteselor citând fragmente din Vieţile Sfinţilor din două motive: primul este că preoţia e, sau mai bine zis ar trebui să fie, o mucenicie nesângeroasă, cu timp şi fără timp, pentru slujirea oilor cuvântătoare al căror păstor este preotul. (Şi că orice preoteasă ar trebui să înţeleagă că este soţie de mucenic.)

Al doilea motiv pentru care am arătat cât de diferite pot fi atitudinile soţiilor de mucenici este că prăpastia dintre ele reflectă cât se poate de bine raportul dintre preotesele vrednice şi cele nevrednice.

Nu ştiu să existe vreo carte despre rolul şi valoarea preoteselor. Prin articolul de faţă încerc să schiţez câteva idei, fără a avea în minte o altă finalitate decât nădejdea că, dacă printre cititori se vor număra şi câteva preotese, acestea vor înţelege cât de importantă este chemarea lor şi vor căuta să înţeleagă cât mai bine cum trebuie să se pregătească pentru a-L sluji pe Dumnezeu.

De obicei sfaturile sunt date de către cei înţelepţi celor mai puţin înţelepţi. Dar cei cu adevărat înţelepţi nu se simt jigniţi nici dacă primesc sfaturi de la cei mai puţin înţelepţi decât ei. De aceea nădăjduiesc ca rândurile mele să nu fie citite cu un aer de superioritate de către preotesele cărora mă adresez. Scriu mai ales pentru faptul că, terminând Facultatea de Teologie, mulţi dintre colegii mei au devenit preoţi; soţiile lor sunt acum preotese. În urma discuţiilor pe care le-am avut cu unii dintre colegi atât înainte, cât şi după nunta lor, observam împreună că în zilele noastre foarte mulţi preoţi sunt traşi înapoi de către soţiile lor, că focul râvnei unor slujitori ai altarului este aproape stins după ani de zile de căsnicie.

Poate vor fi şi vreunii creştini care se vor folosi de acest articol, căci, înţelegând cum ar trebui să fie o preoteasă, le vor ajuta pe preotesele de care sunt apropiaţi să îşi înţeleagă chemarea. Aşa cum o parohie ar trebui să se îngrijească de preotul ei, ar trebui să se îngrijească şi de preoteasă. Pentru că nu numai păstorul îşi modelează păstoriţii, ci şi păstoriţii îşi modelează păstorul.[3]

Repet încă o dată că scopul meu nu este de a prezenta în amănunţime chipul unei preotese model: nu sunt în măsură să fac acest lucru. Îmi pot imagina un asemenea model, dar nu aş putea înţelege în totalitate trăsăturile unei preotese pentru simplul motiv că nu sunt preot, soţia mea nu este preoteasă, şi deci nu cunosc în amănunţime problemele pe care le întâmpină o preoteasă.

Aş putea imagina un model ideal. Dar ar fi la fel de riscant precum este modelul ideal pe care îl are un monah despre viaţa de familie. De obicei, experienţa nu poate fi înţeleasă din afară.

O vorbă din popor spune că „preoteasa este jumătate de preot”. Dacă această vorbă este înţeleasă aşa cum trebuie, se dovedeşte cea mai simplă, cea mai clară şi în acelaşi timp cea mai vastă definiţie a preotesei ideale.

Nu consider că este de folos să dau o altă definiţie. Înainte de a completa şi de a explica frumoasa definiţie populară, ar trebui să dau definiţia preotului ideal.

Dacă preoteasa se defineşte în funcţie de bărbatul ei, care îi este cap, bărbatul se defineşte în funcţie de Capul său, care este Hristos. Nevrând să risc a da o definiţie incompletă, voi face o paralelă între slujirea preoţească şi viaţa Sfântului Mucenic Timotei de la Esfigmenu.

Soţia sa fusese luată de un musulman care, după ce o convinsese să lepede credinţa creştină, o trecuse în haremul său. Sfântul Timotei, pe numele de botez Triantafil, încerca în fel şi chip să o convingă să se întoarcă la el şi să renunţe la credinţa musulmană[4].

După rugăciuni îndelungate, soţia i-a transmis că vrea să se lepede de credinţa musulmană, dar că singura condiţie pentru a putea reveni acasă era ca el să primească formal botezul musulman – tăierea împrejur, şi să îşi recapete femeia, ascunzând faptul că a rămas creştin.

Triantafil a înţeles că aceasta era singura cale de salvare a soţiei sale, aşa că, aducându-şi aminte de Sfântul Apostol Pavel – care ar fi fost gata să primească şi anatema numai pentru a-i aduce la Hristos pe fraţii săi iudei – a acceptat propunerea.

După ce au trăit o vreme printre musulmani, au fugit fiecare la o mănăstire. După ce a vieţuit o vreme în Sfântul Munte Athos, monahul Timotei s-a întors între musulmani, L-a mărturisit pe Hristos şi a luat cununa muceniciei.


[1] David şi Mary Ford, Căsătoria, cale spre sfinţenie – Vieţile Sfinţilor căsătoriţi, Editura Sophia, Bucureşti, 2001, p. 252.

[2] Idem, p. 225.

[3] Nu de multă vreme o prietenă îmi spunea că a invitat o preoteasă, împreună cu copiii ei, la un spectacol de muzică uşoară la Sala Palatului. Am certat-o prieteneşte, şi i-am spus că acolo s-ar vătăma nu numai copiii, care sunt la vârsta grădiniţei, ci şi preoteasa. Şi ce exemplu mai este pentru creştini o preoteasă care îşi petrece timpul liber ascultând ritmuri zăpăcite? Unul bun, în nici un caz.

[4] Cer iertare cititorilor care s-ar aştepta să găsească o altfel de abordare a „problemei” preoteselor; nu vreau să profit de faptul că fiecare autor este liber să îşi expună ideile aşa cum crede de cuviinţă. Nici nu vreau să suplinesc puţinătatea ideilor mele prin înşiruirea unor elemente luate din Vieţile Sfinţilor. Dar acesta este modul în care înţeleg eu problema. Nu pot să o prezint altfel decât o văd eu însumi. Faptul că fac multe paranteze pentru a explica lucrurile într-un mod neconvenţional nu e motivat de o criză de originalitate. Fiecare trebuie să spună ceea ce are de spus nu în aşa fel încât să atragă aplauzele cititorilor, ci în aşa fel încât să fie cât mai sincer cu sine însuşi. Aş fi putut începe acest articol scriind despre cât de important este ca o preoteasă să fie smerită. Dar, nefiind presat de exigenţele unui studiu sistematic, evit încorsetările. Nu contest valoarea unor asemenea studii, ci dimpotrivă. Dar îmi este mai uşor să mă exprim altfel. Cred că o anumită formă stilistică trebuie păstrată numai pentru a nu afecta mesajul. Ar fi absurd să cânţi un fragment din slujba parastasului pe ritmuri de manele sau de hip-hop. Totuşi, nu mi se pare nepotrivit să vorbesc despre trăsăturile preotesei ideale făcând comparaţii cu vieţile Sfinţilor Mucenici.

Sursa: „Noi sfinți preoți de mir” – Danion Vasile

Din aceeași serie:

“Gânduri despre Crucea preotesei…” – II

“Gânduri despre Crucea preotesei…” – III

Follow

Get every new post delivered to your Inbox.