09.01.09
Rugăciune pentru căsătorie
Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, Cel Ce ai zis: “Căutati mai întâi Împărătia lui Dumnezeu, si toate celelalte se vor adăuga vouă”, dăruieste-mi toate cele de trebuintă pentru a putea merge pe calea mântuirii.
În mâinile Tale este viata mea si fără Tine nu pot cunoaste nici împlinirea si nici bucuria cea adevărată. Stiind aceasta si având dorinta de a purta crucea căsătoriei, Te rog să mă ajuti să găsesc făptura potrivită mie alături de care să înfrunt marea vietii acesteia.
Ajută-mă, Doamne, ajută-mă, cum numai Tu mă poti ajuta. De multe ori ispita singurătătii mi-a rănit inima, de multe ori diavolul deznădejdii a lovit în poarta sufletului meu. De atâta durere, inima mea s-a strâns, si nu este nimeni care să îmi aline durerea.
La Tine alerg, Doamne, nădejdea mea, întărirea mea, lumina vietii mele. Ajută-mă să am o familie bineplăcută Tie, o familie peste care să se reverse multimea binecuvântărilor Tale.
Fereste-mă, Doamne, de tot răul. Fereste-mă si de o alegere gresită. Fereste-mă de minciuni, de răutate si de desfrâu. Să nu mă însele frumusetea cea degrab trecătoare, ci să caut mai ales frumusetea sufletească. Să nu mă orbească dragostea pătimasă si nici să nu mă biruie patimile si poftele.
Tu stii, Doamne, nepriceperea si slăbiciunea mintii mele. Izbăveste-mă prin harul Tău de neputintele care mă apasă.
Vino în ajutorul meu, Iubitorule de oameni! Dăruieste-mi întelepciune si răbdare. O, grea este crucea răbdării, si greu îmi este să nu fiu covârsit de ea. Dar în Tine îmi pun nădejdea.
Ajută-mă, Doamne, să iubesc Biserica, să stărui în rugăciune si să am râvnă pentru împlinirea poruncilor Tale. Să mă spovedesc ori de câte ori umbra păcatului va tulbura mintea mea, mai înainte ca gândul murdar să devină faptă. Dăruieste-mi ca primind dezlegare de păcate să-mi îndrept viata după cum Îti este bineplăcut Tie.
Fă să-mi fie mie familia cale de mântuire, cale de bucurie. Să nu caut împlinirea cea înselătoare cu care mă ademeneste această lume, ci să caut dragostea pe care ai binecuvântat-o la nunta din Cana Galileii.
Să îmi fie familia prilej pentru a-Ti multumi în fiecare zi. Si la vreme potrivită, dăruieste-mi, Doamne, copii credinciosi si sănătosi, care să ducă o viată curată si sfântă.
Rugători aduc pentru mine pe toti sfintii, pe mai marii cetelor îngeresti, pe Înaintemergătorul Tău, pe înteleptii Apostoli, si împreună cu acestia pe Preacinstita si Preacurata Maica Ta, ale căror rugăciuni primeste-le, Milostive Hristoase al meu, pentru folosul meu si pentru mântuirea mea.
Că Tu Însuti esti, Bunule, sfintirea si luminarea sufletelor noastre si Tie după cuviintă, ca unui Dumnezeu si Stăpân, toti slavă Îti înăltăm, în toate zilele. Amin.
Sursa: „Cartea Nunții” – Danion Vasile
02.25.09
Rugăciunea soților care nu au copii

Doamne, pustii sunt casele fără copii, și triste inimile soților care n-au urmași. Chiar dacă nu avem credința drepților care pentru rugăciunile lor s-au învrednicit să aibă copii, pentru mila Ta nemasurată nu ne lăsa, Atotputernice Doamne, ci vezi suspinul inimii noastre. Umple-ne casa de bucuria pe care o aduc copiii, iar pe noi ne întărește ca să-i creștem cu dragoste și înțelepciune, spre slava numelui Tău. Amin.
Rugăciune pentru naștere ușoară
O, Preaslăvită Maică a lui Dumnezeu! Miluieşte-mă pe mine păcătoasa roaba ta, vino intru ajutorul meu în vremea durerilor mele pe care le rabdă toate fiicele Evei în timpul naşterii. O, ceea ce eşti binecuvântată între femei, adu-ţi aminte cu ce bucurie şi dragoste te grăbeai să ajungi la ruda ta Elisabeta când aceasta a rămas însărcinată şi ce minune s-a arătat cu mama şi cu pruncul din pântecele ei şi, din nesecsts milostivire a ta, dă-mi şi mie, umilei tale roabe, naştere uşoară! Dă-mi harul ca acest copil ce se află lângă inima mea să strige cu bucurie aşa cum Sfântul prunc Ioan s-a inchinat Dumnezeului şi Mântuitorului nostru, Care din iubire pentru noi, păcătoşii, nu S-a ruşinat, ci a aceptat să fie prunc. Bucuria negrăită de care s-a umplut inima ta feciorelnica la naşterea Fiului şi Dumnezeului tău să-mi aline durerea! Mântuitorul tău născut de tine, să mă păzească de moartea care curmă viaţa multor mame la naştere şi să se numere rodul pântecelui meu în rândul aleşilor lui Dumnezeu! Auzi, Preaslăvită Impărăteasă a Cerurilor, smerita mea rugăciune, întoarce faţa ta spre mine şi nu mă ruşina, nădejdea mea, ci acoperă-mă, ajutătoarea creştinilor şi tămăduitoarea bolnavilor cu acoperământul tău in ceasul chinurilor şi al durerilor, ca să mă învrednicesc să cunosc că tu eşti Maica milostiviri şi să slăvesc bunătatea ta, căci tu nu nesocoteşti niciodată rugăciunile celor sărmani şi îi izbăveşti pe toţi cei ce te cheamă în ceasul necazurilor. Amin.
Rugăciuni pentru pruncul ce se află în pântecele mamei

Prima rugăciune
O, Multmilostive Doamne, Ziditorul şi Creatorul cerului şi al pamântului şi al tuturor făpturilor, Cel ce ai revărsat binecuvântarea Ta asupra soţilor creştini: iată moştenirea Domnului, copiii care sunt darul Lui; Mulţumesc Ţie, Doamne, că m-ai făcut să mă împărtăşesc de această binecuvântare şi de darul Tău şi Te rog, binecuvânteaza rodul pântecelui meu, sfinţeşte-l cu Duhul Tău Cel Sfânt, ca să intre în rândul copiilor Tăi iubiţi şi învredniceşte-l să se împărtaşească cu Sfintele Taine ale Bisericii iubitului Tău Fiu şi Dumnezeului meu, Iisus Hristos, ca prin ele să se sfinţească şi sa se cureţe de păcatul strămoşesc. Doamne Dumnezeul meu!
Eu şi rodul pântecelui meu suntem copiii mâniei, dar Tu, Părinte, milostiveşte-Te de noi şi stropeşte cu isop pruncul acesta, ca să se cureţe şi mai alb decât zapada să se facă. Înăreşte-l şi păzeşte-l în pântecele meu până în ceasul când va trebui să se nască. El nu a fost ascuns de ochii Tăi când a fost zămislit. Tu i-ai dat viaţă şi suflare. Păzeşte-mă de frică şi de duhurile rele care vor să nimicească lucrul mâinilor Tale. Dăruieşte-i înţelepciune şi ca trupul lui să crească sănătos, curat şi întreg şi la ceasul cuvenit să-l nasc cu bine. Dă-mi tărie şi putere pentru a naşte, grăbeşte în ajutorul lui şi uşurează durerile mele, pentru că acesta este făptura Ta, zidirea puterii Tale minunate, lucrarea milei şi milostivirii Tale.
Adu-ţi aminte de cuvintele Tale; Tu m-ai scos din pântecele mamei mele, Ţie îţi aparţin de la naştere, Tu m-ai alinat la sânul mamei. Tu eşti Dumnezeul Care ştii şi vezi nevoile oamenilor. Tu ai spus: femeia la naştere va suferi pentru că a venit ceasul ei. Doamne, pentru această milă a Ta şi pentru inima Ta multmilostivă mă rog Ţie, binevoieşte să alini durerea mea pe care Tu mai dinainte ai cunoscut-o şi adu-l în lume pe pruncul Tău acesta viu şi sănătos. Ţie Ţi-l încredinţez, în mâinile Tale îl încredinţez, Doamne Iisuse Hristoase, ca să binecuvântezi rodul pântecelui meu aşa cum altădată binecuvântai copiii care erau aduşi la Tine, spunând: ,,Lăsaţi copiii să vină la Mine, căci a unora ca aceştia este Împărăţia Cerurilor.” Mântuitorule, aşa aduc şi eu înaintea Ta pruncul acesta, întinde asupra lui mâna Ta. Binecuvântează-l cu Duhul Sfânt şi sfinţeşte-l când va veni în această lume, binecuvântat şi botezat, fă-l om nou şi curăţeşte-l cu Sângele Tău, ca să fie curat şi mădular al Trupului Tău şi al Sfintei Tale Biserici, ca din buzele lui să se audă laudă înălţată Ţie şi să fie moştenitorul vieţii veşnice prin Sfintele Tale patimi şi în numele Tău cel fânt, Iisus Hristos. Amin.
Doamne şi Mântuitorul meu, da-mi putere ca să nasc cu bine acest prunc pe care îl iubesc ca să-l cresc în învăţătura creştină şi să-l dedic slujirii Tale şi a Sfintei Tale Biserici. Amin.
A doua rugăciune
Doamne, cel care ai zis oamenilor : „Creșteti și vă înmulțiți și stăpâniți pământul” binecuvântând nașterea de prunci, arată mila ta și acestui copil ce se află încă în pântecele mamei sale, și ajută-l să se nască la vremea de Tine rânduită. Dă-i lui, Doamne, creștere firească, sănătate și putere.
Părinte Ceresc, Care porți de grijă păsărilor cerului și înfrumusețezi crinii țarinii, poartă de grijă și acestui copil care n-a văzut încă lumina soarelui. Nu ne părăsi pe noi robii Tăi și ocrotește cu harul Tău pe pruncul acesta al nostru și binecuvântează nașterea lui după mulțimea milostivirii Tale. Amin.
02.11.09
“Fie mie după Cuvântul Tău” – Lidia Popiţa Stoicescu
Am găsit pe blog-ul Ortodoxie și Viață un articol deosebit de frumos despre misiunea pe care o preoteasă și-o asumă alături de soțul ei spre a „câştiga dreptul de împreună-lucrătoare cu preotul în ogorul Domnului” și am crezut de cuviință să îl redau în întregime mai jos:

„La hirotonia întru preot, candidatul rosteşte un jurământ, al cărui conţinut îşi află sorgintea în prima epistolă a Sfântului Apostol Pavel, scrisă către ucenicul său iubit – Timotei.
Printre condiţionările preluate şi impuse până astăzi de rânduiala Bisericii creştine unui viitor sacerdot, se află şi unele ca acestea: „… să fie fără de prihană, bărbat al unei singure femei…, blând, nesfadnic, neagonisitor de câştig urât, neiubitor de argint… Bun chivernisitor în casa lui, având copii ascultători, cu toată bunăcuviinţa” (I Timotei 3, 2-4).
Jurământul este rostit în Biserică, în faţa lui Dumnezeu şi a Chiriarhului care, prin „punerea mâinilor” şi invocarea Duhului Sfânt, sfinţeşte pe cel ce va deveni slujitor şi săvârşitor al Tainelor Bisericii, precum şi în faţa comunităţii de credincioşi prezenţi, în acea zi, la Sfânta Liturghie. Între aceştia, se află, de regulă, şi familia candidatului, părinţii, fraţii şi, evident, soţia. Şi pentru ea, ziua hirotoniei aduce o schimbare: nu va fi doar soţie, ci va fi preoteasă.
Ceea ce nu este cuprins în textul jurământului rostit se referă la îndatoririle şi calităţile cerute şi impuse soţiilor de slujitori ai Sfintelor Altare: „Femeile acestora, de asemenea, să fie cuviincioase, neclevetitoare, cumpătate, credincioase întru toate” (I Timotei 3, 11).
Putem spune că avem de-a face cu o „schiţă” trasată în liniile esenţiale a ceea ce se cuvine să fie o familie creştină, dar, mai ales, în cazul de faţă, o familie de preot.
Se pune, de la început, problema unei relaţii bărbat – femeie, clădită pe temelia unei vieţi curate, în cadrul căreia latura trupească este controlată, dirijată şi păstrată în conformitate absolută cu normele moralei creştine.
N-ar fi exclusă, poate, obiecţia unei „privări” de libertate interioară, intervenind un control din afară asupra celui mai intim for al personalităţii umane. Dar lucrurile pot să pară astfel numai în cazul în care principiile moralei creştine, şi chiar ale moralei în general, sunt negate de instaurarea unui comportament total străin bunului simţ, bunei cuviinţe.
Dacă viitorului preot îi sunt rezervate prilejuri şi perioade speciale şi specifice pentru a se documenta şi pregăti să-şi asume această sublimă misiune – în seminar, în facultatea de teologie – soţia de preot (preoteasa) este, de cele mai multe ori, implicată în acest traseu de viaţă, am spune, fără un „preaviz” asupra condiţiilor la care este obligată să se adapteze.
Şi în acest caz, ca în oricare altul, cuplul se constituie, în mod firesc, după afinităţi sentimentale şi chiar fizice. Nici nu trebuie să fie altfel, întrucât este vorba de aceeaşi eternă şi inepuizabilă poveste: „un băiat iubea o fată…” Dar… este, totuşi, un „dar”!
Întemeierea familiei de către doi tineri, când băiatul este în perspectivă să devină preot, presupune unele criterii mai riguroase.
Dacă viitorul preot – conştient fiind de chemarea lui! – se decide să fie cel care trebuie în această postură; dacă ştim şi vedem că misiunea aceasta devine din ce în ce mai grea în vremurile noastre; dacă propovăduirea cuvântului Evangheliei trebuie, mai mult ca oricând, făcută de pe „acoperişul caselor” , cu glas mare, chiar dacă vacarmul lumii cuprinse de alienare morală şi spirituală o bruiază, este cu atât mai important să reflectăm la situaţia celuilalt „pol” al familiei preotului – preoteasa!
Mai poate fi lăsată întemeierea unei familii de preot doar în voia legilor fireşti şi statornicite de veacuri, după care se constituie orice familie?
Ar putea exista voci care să clameze oportunitatea celibatului clerului.
Pentru a le combate, voi invoca pe Sfântul Ioan Gură de Aur care – afirmând cu fermitate opţiunea sa pentru feciorie, ca formulă optimă pentru viaţa duhovnicească – conchidea totuşi: „Fecioria este un lucru atât de mare şi are nevoie de atâta osteneală, încât Hristos, Care S-a coborât din cer să-i facă pe oameni îngeri…, n-a stabilit la rang de lege să trăim în feciorie, ci a lăsat acest lucru la alegerea celor ce-L ascultă, spunând: «Cine poate să înţeleagă, să înţeleagă» (Matei 19, 12). Căci mare este povara acestui lucru, greutatea acestor lupte şi sudoarea lor, iar locul acestei virtuţi e foarte prăpăstios” (Sfântul Ioan Gură de Aur, Scrisori din exil, Editura Deisis, Sibiu, 2003).
Sfântul Părinte invocă, la rândul său, exemplele unor mari oameni virtuoşi din Vechiul Testament, care şi-au împlinit misiunea sacră încredinţată de Dumnezeu faţă de poporul ales, dar pentru care femeia – tovarăşă de viaţă – a fost cel mai eficient suport în clipele de omeneşti clătinări ale sufletului. Una dintre aceste paradigme a fost chiar Moise! „… capul proorocilor, adevăratul prieten al lui Dumnezeu…, acest bărbat atât de mare şi atât de deosebit a poruncit mării şi noianul ei s-a deschis, a despicat piatra, a prefăcut aerul, a preschimbat în sânge apa Nilului, …a transformat întreaga creaţie,… dar spre luptele acestea [pentru atingerea virtuţii fecioriei, n.n.] nici a putut măcar să privească, ci a avut nevoie de căsătorie şi de relaţia cu o femeie şi de siguranţa ce vine de aici, şi n-a îndrăznit să se avânte pe oceanul fecioriei, temându-se de valurile de acolo.”
În această paradigmă se află prefigurate – sau esenţializate – două dintre binecuvântările, dar şi încercările la care Dumnezeu îi supune pe cei aleşi ai Săi: a fi prietenul şi plinitorul poruncilor Lui şi a fi capabil de cea mai mare jertfă.
Oare, slujitorului de astăzi al Bisericii nu i se cere şi lui – în alţi termeni – acelaşi lucru?
Am spus că cel chemat să devină preot are avantajul trecerii prin şcolile teologice specifice, care-l pregătesc pentru această misiune.
Nu ştiu cât li se vorbeşte acestor tineri despre jertfa de sine, despre abnegaţie, despre disponibilitatea de a suferi, de a înfrunta batjocură şi hulă din partea unei societăţi în derivă morală şi spirituală.
Dar îmi amintesc o întâlnire cu o clasă de seminarişti în prag de absolvire, dintre care – câţiva – mi-au pus, în termeni diferiţi, aceeaşi întrebare: „Cum să ne alegem preoteasa? Ce să facem ca să nu constatăm, o dată căsătoriţi, că am greşit alegerea şi, astfel, să ne simţim condamnaţi pe viaţă la nefericire?”
Desigur, câteva criterii mi-au venit atunci în minte, mereu valabile – în principiu – dar, poate, astăzi, mai puţin realiste. Am subliniat, de pildă, ideea cunoaşterii familiei din care provine „alesa inimii”. Este foarte important, esnţial!, să fie o familie creştină, credincioasă, evlavioasă, fără probleme provocate de vicii. O familie de oameni cu frică de Dumnezeu, care Îl caută pe Dumnezeu la El acasă, adică la biserică, şi care, la ei acasă, se roagă. Evident, fata să fie şi ea crescută în acel spirit şi să fie, cu adevărat, o bună creştină. Am primit, îndată, o replică: „Da, dar ştiu eu un caz în care, cutare şi-a luat de soţie o fată pe care o vedea mergând duminică de duminică la biserică, în lunile lui de vacanţă, iar acum, el e preot, dar ea nu mai calcă pragul bisericii…!”
N-am avut contraargument atunci, dar acum, această întâmplare, şi altele, vin în sprijinul unei idei pe care mă voi strădui să o supun meditaţiei prin această smerită încercare pe o temă atât de complicată şi complexă.
Le-am spus acelor tineri – şi altora, în alte împrejurări – că, după părerea mea, relaţia unui tânăr candidat la preoţie cu o fată, în vederea căsătoriei, ar trebui să reconsidere cu discernământ îndătinatele (şi, din păcate, astăzi, prea modernele!) mijloace de cunoaştere reciprocă, prin care trec, de altfel, toţi tinerii, de când există „un băiat şi o fată” care se iubesc. Eliminând tot ce compromite ideea de puritate morală, candidatul la preoţie trebuie să aibă în vedere ceva în plus şi foarte important: cunoaşterea de către tânără a ceea ce înseamnă misiunea de preot.
Marile probleme cred că se nasc – atunci când apar – din faptul că ea nu ştie exact ce va fi soţul ei, că nu-i acelaşi lucru cu a fi medic (deşi, şi aici e vorba de multă dăruire şi renunţare la sine!), profesor, inginer etc., sau, Doamne fereşte! (sunt şi cazuri de acest fel!), ea nici nu ştie ce înseamnă a fi creştin!
Or, le spuneam acelor copii: primul vostru „enoriaş„ pe care trebuie să-l catehizaţi, să-l familiarizaţi mai îndeaproape cu Adevărul Evangheliei Mântuitorului Hristos, cu principiile şi dogmele credinţei noastre ortodoxe, este viitoarea voastră preoteasă.
Nu vă jenaţi să-i citiţi – pe-o bancă-n parc, nu la discotecă! – ce spun Sfinţii Părinţi despre Preoţie, ce spune Sfântul Apostol Pavel despre cum trebuie îndeplinită slujirea întru Hristos a oamenilor.
Spuneţi-i, citiţi-i cele ce spune acest mare Apostol despre cum şi-a făcut el însuşi datoria ca propovăduitor al lui Hristos, dar mai întâi, spuneţi-i, dacă nu ştie, că a fost cel mai înverşunat prigonitor al creştinilor şi că, după ce a auzit glas din cer, strigând: „Saule, Saule, de ce Mă prigoneşti?”, a orbit, şi apoi a văzut iarăşi, dar cu alţi ochi, cu ochii credinţei şi, astfel, Saul a devenit marele Pavel.
Oferiţi-i fetei care vă e dragă şi cu care vreţi să porniţi la drum pe cărarea sublimă, dar grea, a preoţiei, aceste câteva rânduri:
„Tuturor toate m-am făcut, ca, în orice chip, să mântuiesc pe unii” .
„Căci deşi sunt liber faţă de toţi, m-am făcut rob tuturor, ca să dobândesc pe cei mai mulţi” ;
„În petrecerea voastră în lume, purtaţi-vă numai în chip vrednic de Evanghelia lui Hristos” ;
„Căci vouă vi s-a dăruit, pentru Hristos, nu numai să credeţi, ci şi să pătimiţi pentru El” .
Şi iată, câteva gânduri şi îndemnuri pe care marele Apostol al neamurilor le trimite ucenicului său cel mai apropiat, Timotei, dar care au o profundă rezonanţă în timpurile noastre:
„Propovăduieşte cuvântul, stăruieşte, cu timp şi fără timp, mustră, ceartă, îndeamnă, cu toată îndelunga ta răbdare şi învăţătură!
Căci – atenţie!!! – va veni vremea când nu vor mai suferi învăţătura sănătoasă ci, – dornici să-şi desfete auzul – îşi vor îngrămădi şi învăţături după poftele lor. Şi îşi vor întoarce auzul de la adevăr…
Tu fii treaz în toate, suferă răul, fă lucru de evanghelist, slujba ta fă-o deplin!”
N-am ajuns, oare, aceste vremuri? Nu trăim chiar vremea aceea despre care vorbeşte Sfântul Apostol Pavel?
Pentru cele care vor fi alese să dea „siguranţă”, linişte, echilibru şi putere bărbatului cu care s-au însoţit şi care a devenit preot, există, din fericire, nu „tratate” despre preotese, nu culegeri de texte şi recomandări, cât mai ales, un exemplu unic şi deplin de ascultare, smerenie şi asumare conştientă, hotărâtă a celor ce Dumnezeu a voit. Acest model sublim este Maica Domnului!
„Fie mie după cuvântul tău!”, i-a spus îngerului Gavriil, care îi aducea o veste menită să înfricoşeze. Să înfricoşeze, în primul rând prin măreţia ei, prin aceea că era mesajul Celui Preaînalt către o smerită Fecioară, care-şi petrecuse 12 ani în templu, de la vârsta de 3 ani. Dar o va fi înfricoşat vestea şi dintr-o motivaţie pur omenească: A „naşte fiu” fără „să ştiu de bărbat” a cutremurat-o pe Fecioara Maria, gândindu-se, omeneşte, la inevitabila repudiere de către logodnicul ei şi la oprobiul public care, la acea vreme, se manifesta cumplit de violent, poate chiar prin lapidare. La explicaţia îngerului, însă, că „Sfântul Duh Se va pogorî peste tine şi puterea Celui Preaînalt te va umbri, iar Sfântul Care Se va naşte din tine, Fiul lui Dumnezeu Se va chema”, Maria a răspuns din adâncul unei credinţe în Dumnezeu, Căruia Îi slujise până atunci, cu toată fiinţa şi curăţia ei: „Iată roaba Domnului. Fie mie după cuvântul tău!”
Va contraria, probabil, această alăturare, invocarea acestui răspuns al Preasfintei Născătoare de Dumnezeu în contextul unei meditaţii pe tema rolului şi responsabilităţii preotesei, astăzi, în misiunea şi lucrarea preotului. Ei bine, ea se referă la ideea de smerenie şi supunere, la puterea de asumare a ceva care poate să sperie.
Este ideea renunţării la voia proprie, dacă aceasta contrastează cu ceea ce se aşteaptă de la tine ca soţie de preot.
La Sfânta Taină a Cununiei se spune: „bărbatul să fie cap femeii şi femeia să se teamă de bărbat”.
O concesie făcută înţelegerii greşite, pur cotidiene şi omeneşti, îi îndeamnă, uneori, pe sacerdoţii care oficiază Taina Cununiei să evite a spune „femeia să se teamă de bărbat”, înlocuind-o, să zicem, cu să-l respecte pe bărbat. Desigur, este implicat, oricum, respectul, dar nuanţa nu este aceeaşi. Teama, aici, nu are o conotaţie care trimite la ideea de violenţă de orice fel, ci – paradoxal, am spune – ea se referă la iubire! Teama de a nu greşi, de a nu supăra prin a nu împlini voia celui iubit nu presupune, implicit, drept consecinţă, ideea de pedeapsă, de răzbunare: „Iubeşte pe femeia ta, precum Hristos a iubit Biserica; bărbatul să fie cap femeii, precum Hristos este capul Bisericii”. De aici, ideea acelui „fiat” al Maicii Domnului, a supunerii totale voii lui Dumnezeu. Or, dacă preotul, ca slujitor sfinţit al Bisericii, îşi asumă copleşitoarea, dar sublima misiune, care îi cere multă jertfă şi uitare de sine, în folosul celor păstoriţi, evident că, pentru preoteasa lui, obligaţiile nu vor fi mult mai uşor de îndeplinit, pentru că, pe lângă tot ceea ce defineşte rolul de soţie şi mamă al unei femei – în general, dar cu atât mai mult al unei bune creştine – condiţia de preoteasă conţine, chiar în termenul ca atare, ceva – şi nu puţin! – chiar din atributele Preoţiei. Slujirii soţiei de preot în aria, în universul căminului, i se adaugă o slujire în afara acestuia, în mijlocul comunităţii de credincioşi, al căror părinte duhovnicesc este soţul ei.
Pentru a înţelege aşa lucrurile, tânăra soţie de preot trebuie să fi înţeles, la timp şi temeinic, misiunea preotului. Altfel, lucrurile se petrec în discordanţă totală cu acest deziderat şi, vai!, alunecările sunt din ce în ce mai frecvente şi mai profunde. „Condamnarea la nefericire” de care vorbea acel tânăr seminarist este un fapt cât se poate de real. Iar nefericirea nu cuprinde doar familia preotului – e destul şi aceasta! – dar ea se va răsfrânge şi asupra enoriaşilor, smintindu-i de la încrederea în cel trimis să-i păstorească, să-i facă mai buni, să-i pună mereu în legătură cu Dumnezeu, să-i conducă pe calea spre mântuire.
Cât de mult şi adânc cutremură acest cuvânt: mântuire! Ei, credincioşii, ştiu că au primit în mijlocul lor un om sfinţit. Nu un sfânt, dar sfinţit prin Taina Hirotoniei. În consecinţă, ei îl cinstesc cu evlavia lor. Binecuvântarea lui din uşa Sfântului Altar îi linişteşte, îi face să plece acasă, după Sfânta Liturghie, întăriţi, capabili să ia în piept greutăţile vieţii, să meargă mai departe.
Preotul este cel care îi scufundă – ca prunci – în apele curăţitoare şi înoitoare ale Botezului, primindu-i apoi în braţele sale, care, atunci – şi mereu – sunt, de fapt, braţele lui Hristos şi ale Bisericii. Îi uneşte cu Hristos, îi încredinţează lui Hristos, îi îmbracă în Hristos! Nu sunt doar formule liturgice, sacramentale. Sunt realităţi, care, invizibile pentru ochii omeneşti, înfricoşează. Dar bucură imens atunci când sunt înţelese şi văzute cu ochii credinţei.
Mâinile preotului ating Sfintele, săvârşind, în fiecare Sfântă Liturghie, Jertfa nesângeroasă, dar Jertfă!, a Fiului lui Dumnezeu, pentru mântuirea noastră.
Mâinile preotului şi binecuvântarea lui ne absolvă – prin harul care-i este dat de Însuşi Hristos Domnul, prin Apostolii Săi, şi apoi, prin mâinile ierarhului, ca urmaş al acestora – de păcatele mărturisite, dar şi îndestul plânse.
Mâinile preotului cuprind, ca-ntr-o cupă de floare, Sfântul Potir, în care nu mai este doar pâine şi vin, ci El, Hristos, întreg, cu cinstitul Său Trup şi scumpul Său Sânge. Şi ni-L duc la buze, ni-L oferă întreg, să ne străbată fiinţa, să Se răspândească în noi, să ne sfinţească şi pe noi.
Acestea toate le fac mâinile preotului! De aceea, le sărutăm – ar trebui s-o facem! Nu sunt mâinile unui ins oarecare. Acolo, în biserică – şi oriunde – mâinile preotului sunt mâinile prin care ne atinge Hristos.
Ori, dacă poporul dreptcredincios sărută cu evlavie aceste mâini, de ce n-ar face acelaşi lucru şi copiii preotului şi preoteasa? Pentru ei nu sunt sfinţite şi sfinţitoare aceste mâini?
Dacă preotului i se cere, prin cuvântul Apostolului, care spune: „în petrecerea voastră în lume, purtaţi-vă numai în chip vrednic de Evanghelia lui Hristos” , ce vor să însemne cele cerute soţiilor de diaconi şi preoţi de acelaşi Sfânt Apostol Pavel: „…să fie cuviincioase, neclevetitoare, cumpătate, credincioase întru toate” ?
Nimic altceva decât nişte prelungiri ale calităţilor şi darurilor cu care este binecuvântat preotul sau, dacă vrem, primele exemple concrete, pentru lume, ale rodirii misionare în ogorul Domnului.
Cuviincioase vor fi soţiile preoţilor dacă se vor îngriji ca, prin aspectul lor exterior, prin îmbrăcăminte, prin atitudine, prin vorbă şi faptă, să nu şocheze, să nu distoneze cu buna cuviinţă a credincioaselor cu adevărat smerite şi care înţeleg că în faţa lui Dumnezeu nu vin hainele tale, nu vine chipul contrafăcut cu farduri, ci vine sufletul. El trebuie să fie văzut şi auzit de Domnul şi de tot cerul coborât pe pământ, care este Biserica. Şi mai vin celelalte virtuţi: cumpătarea, neclevetirea, cuvântul înţelept sau mângâietor, îndrumarea creştinească. Toate acestea pot şi trebuie să definească pe orice creştină, dar, cu atât mai mult, o preoteasă. Tânără sau vârstnică, ea este pentru enoriaşii soţului ei „maica preoteasă”, pentru că, tânăr sau vârstnic, preotul este „părintele”.
Direct legat de aceste cerinţe privind rolul preotesei alături de preot, este comportamentul întregii sale familii, dar, mai ales, al copiilor. Acelaşi Sfânt Apostol Pavel spune că preotul trebuie să fie „bun chivernisitor” în casa lui, având copii ascultători, cu toată bună cuviinţa.
Din păcate, lucrurile nu stau aşa, în multe cazuri. Copiii de preot sunt, adeseori, aroganţi, nedisciplinaţi în biserică, răsfăţaţi şi fără bună cuviinţă! Pentru aceştia, tata este „şeful” în cadrul comunităţii şi, deci, ei sunt „fiii şefului”; ca atare, li se cuvine totul şi nu sunt datori cu nimic! Ei vorbesc în timpul slujbei, sau al predicii (mai ales!), ei trec înaintea tuturor la miruit, ei intră şi ies mereu din biserică, ei ocupă stranele şi nu se deranjează să ofere locul unor persoane vârstnice… Nevinovaţi sunt, însă, aceşti copii. Vina o poartă părinţii. Tatăl şi, mai ales, mama! În toate cazurile şi aspectele educaţiei copiilor, situaţia e aceeaşi, responsabilitatea revine părinţilor şi, mai cu seamă, mamei. Dar, în cazul familiei preotului, lucrurile se amplifică, pretenţiile devin mai mari, pentru că aici intervine ideea exemplarităţii.
Revenim, aşadar, la modelul Maicii Domnului, care, prin acel sublim „Iată roaba Domnului. Fie mie după cuvântul tău!…”, s-a oferit pe sine, pentru a doua oară, total şi pentru totdeauna, lui Dumnezeu. Prima oară a fost oferită, în pruncie, de către Sfinţii săi Părinţi Ioachim şi Ana.
Aşadar, căsătorindu-se cu un viitor preot, un sfinţit slujitor al lui Dumnezeu, orice tânără este pusă în situaţia de a se oferi pe sine Celui pe care Îl va sluji soţul ei. Nu va fi fecioară, dar va fi neprihănită ca soţie. Nu va fi roabă a soţului, ci a Aceluiaşi Dumnezeu pe Care el Îl slujeşte. Nu va asculta doar cuvântul omenesc al soţului ei, ci, prin acesta, va asculta şi va împlini cuvântul lui Hristos.
În fiecare cununie a doi tineri, în care mirele va fi preot, se repetă, iar şi iar, Buna Vestire, pentru că asupra celor doi coboară duhul sfânt, sfinţindu-i. Cu fiecare rostire a sacerdotului care îndeamnă pe bărbat să iubească pe femeia sa precum Hristos a iubit Biserica, ia fiinţă, în chiar acele clipe, o biserică – familia creştină, prin extensie, şi cea a preotului, în cazul concret.
Paul Evdokimov, definind Taina Cununiei, spune: „Ceea ce este binecuvântat în Taină este acel element intim şi ascuns – iubirea – care constituie materia tainei şi care primeşte darul duhului Sfânt. Taina Nunţii este Cincizecime conjugală.”
Prin asumarea misiunii sacerdotale de către preot, acesta s-a afierosit pe sine lui Hristos, Marele Arhiereu, iar, în consecinţă directă, soţia acestuia, preoteasa, ar fi normal să se considere şi ea afierosită Aceluiaşi Stăpân şi Dumnezeu.
Dacă preotul este, prin definiţie, propovăduitor al Evangheliei lui Hristos, preoteasa va putea fi – dacă înţelege aşa lucrurile?! – o propovăduitoare a aceluiaş Cuvânt, prin însăşi purtarea ei.
Sfântul Apostol Petru atestă darul femeii de a câştiga pentru credinţă nu prin cuvinte, ci „văzând de aproape viaţa voastră curată şi plină de sfială”. Condiţia este însă, ca „podoaba voastră să nu fie cea din afară: împletirea părului, podoabele de aur şi îmbrăcarea hainelor scumpe, ci să fie omul cel tainic al inimii, întru nestricăcioasă podoabă a duhului, blând şi liniştit, care este de mare preţ înaintea lui Dumnezeu.”
Cuvântul, însă, fără faptă, nu are acoperire. Ori, misiunea preotului este aceea de a înfăptui ceva anume în sânul comunităţii păstoriţilor săi. Acest ceva este, pe de o parte, concretul chivernisirii şi orânduirii vieţii duhovniceşti, liturgice, a obştii de credincioşi, înscrierea acesteia în ritmul trăirii etapelor unui an liturgic, cu evenimente de sinaxar, cu parcurgerea momentelor relatate de Sfintele Evanghelii din viaţa şi faptele Mântuitorului Iisus Hristos în cei trei ani de petrecere şi propovăduire între oameni. Acest aspect al activităţii preotului se face văzut prin zidirea, la propriu, a lăcaşului de cult (sau doar restaurarea şi împodobirea lui), prin organizarea activităţilor filantropice, de ajutorare a celor aflaţi în necazuri şi lipsuri de tot felul.
Dar, este şi o zidire în interior, nevăzută dar care se răsfrânge asupra unui lucru mult mai important al existenţei omului: relaţia lui cu Dumnezeu şi pregătirea pentru dobândirea mântuirii şi a vieţii veşnice.
Aşadar, cuvântul lui Dumnezeu se preface în faptă, şi încă în faptă izbăvitoare, dacă este ascultat şi urmat.
Şi aici ne putem îngădui, cred, să trimitem la modelul Prea Sfintei Născătoare de Dumnezeu, în momentul relatat de referatul evanghelic al nunţii din Cana Galileii. Şi anume, la cuvintele Maicii Domnului către nuntaşii care aşteptau de la Domnul Iisus Hristos o minune, pentru a rezolva, de fapt, o problemă mult prea omenească şi minoră, judecând faptul în concretul lui absolut. Înţelegând exact, din cuvintele Mântuitorului: „Ce este ţie şi Mie, femeie? N-a sosit încă timpul Meu”, că se cuvine a aştepta Timpul Său, în care să se dezvăluie oamenilor puterea dumnezeiască a Fiului Omului, Fecioara Maria le-a spus: „Faceţi tot ce vă va porunci El!” Cineva spunea că aceasta este prima propovăduire, de către un om, a lui Hristos, între oameni, prima predică şi chemare la ascultarea de El.
Preotul are principala îndatorire de a face cunoscute credincioşilor, enoriaşilor, Cuvântul şi Învăţătura lui Dumnezeu, a lui Hristos Domnul. Prin el, Hristos vorbeşte fiecărui om în parte şi omenirii întregi. Dacă, în unele cazuri – regretabile – preotul nu şi face ceea ce spune prin el Hristos, sau dacă faptele lui nu grăiesc îndestul, sau chiar – din nefericire! – sunt, dimpotrivă, neconforme cu cuvintele Cuvântului; sau dacă, în alternativa posibilă, în care faptele preotului sunt pe deplin expresia învăţăturii propovăduite, dar turma nu înţelege să-i urmeze întrutotul, cine altcineva, dacă nu cei din imediata apropiere a lui – familia, părinţii şi, mai ales, soţia – sunt în măsură ca, prin exemplul propriu să-l ajute în demersul său ziditor?
„Faceţi tot ce vă va porunci El!”, a spus maica Domnului. Faceţi, împliniţi – să îndeplinim împreună! – ceea ce părintele ne spune din uşa Sfântului Altar! Aceasta va putea spune ea, preoteasa, fiind cea dintâi care înfăptuieşte cât mai mult.
Dacă fiecare tânără preoteasă – şi mai vârstnică – ar privi, la fiecare Sfântă Liturghie, cum se deschid mereu cele două uşi împărăteşti din faţa Sfintei Mese şi pe care erminiile au statornicit să fie zugrăvită icoana Bunei Vestiri, şi ar realiza, cu evlavie, că preotul, care intră şi iese prin aceste uşi, spre a binecuvânta şi a se ruga, este soţul ei, s-ar fi înfiora! I s-ar umple de bucurie şi lumină sufletul la gândul că ea însăşi a răspuns, sub Taina Cununiei, soţului ei şi, prin el, odată cu el, lui Dumnezeu: „Iată roaba Domnului. Fie mie după cuvântul tău!…” Opţiunea ei, acceptarea ei a fost tocmai aceea de a sluji, împreună cu soţul ei, aceleiaşi sublime misiuni încredinţate de Dumnezeu.
Nu întâmplător, mai sus citatul Paul Evdokimov închină aproape un imn femeii, apreciate pentru structura ei sufletească înclinată spre duhovnicie, spre rugăciune, spre fiorul mistic…; „…bărbatul – spune el – este legat ontic (în fiinţa lui duhovnicească) de Hristos, femeia este legată ontic de Duhul Sfânt. De aceea în simbolistica adunării liturgice, femeile sunt numite «altar» şi reprezintă rugăciunea, imagine a sufletului în adoraţie, fiinţa umană devenită rugăciune” (P. Evdochimov, „Femeia şi mântuirea lumii”).
Şi iată „coroana cu punct” care încheie “imnul”: „Genialitatea proprie femininului se află în religios. Vălul, simbol al tainei, ascunde «smerita cale» a roabelor lui Dumnezeu; jertfite prin «fiat-ul» lor, ele sunt «surâsul lui Dumnezeu» care izbăveşte lumea.”
Implicată, aşadar, prin cuvânt şi faptă, în această grea şi inegalabilă – ca măreţie – misiune încredinţată oamenilor de Însuşi Mântuitorul, întrucât „Preoţia se săvârşeşte pe pământ, dar are rânduiala cetelor cereşti… Sfântul Duh a rânduit ca preoţii, pe când sunt în trup, să aducă lui Dumnezeu aceeaşi slujire pe care o aduc îngerii în ceruri…”( Sf. Ioan Gură de Aur – Tratat despre preoţie), preoteasa va sluji în casa ei ca într-un templu, va fi „preoteasa” căminului său, dar şi „maica preoteasă” pentru femeile din parohie, care pot apela la ajutorul, sfatul şi mângâierea ei. Oricât de tânără este preoteasa – ca fiinţă umană, înzestrată cu suflet şi simţire – ea poate mângâia şi afla cuvânt de folos surorilor ei de orice vârstă, dacă ea însăşi este un model credibil de femeie creştină.
Prin susţinerea morală, prin dragostea caldă, curată, statornică oferită soţului ei, preoteasa îşi va câştiga dreptul de împreună-lucrătoare cu preotul în ogorul Domnului. Iar când vor fi trecuţi dincolo, în Împărăţie, se va învrednici să susţină, cu soţul său, ctitoria ridicată împreună aici, pe pământ, aşa cum soţiile voievozilor se află zugrăvite alături de soţii lor – în tablourile votive – când aceştia închină lui Hristos sau Maicii Domnului biserica ridicată de ei.
Că va fi chiar o nouă zidire, un lăcaş de închinare, sau numai biserica cea vie, zidită, lucrată şi înfrumuseţată, din sufletele păstoriţilor, lucrarea preotului se va răsfrânge şi asupra ei, a preotesei, dacă aceasta îi va fi stat cu adevărat alături.
Sfaturi? Nu sunt sfaturi aceste rânduri şi gânduri. Ele sunt doar rugăminţi către cele care se vor încumeta să fie, cu adevărat, preotese, în vremuri tulburi, când Biserica are nevoie, mai mult ca oricând, de slujitori vrednici, puternici prin credinţă şi capabili a rosti „de pe acoperişurile caselor” Evanghelia.
Vor fi grele îndatoririle, dacă sunt exterioare sufletului. Dar dacă ele vor avea ca suport iubirea şi credinţa, clătinările vor fi slabe şi redresările imediate.
Important, esenţial, este modelul şi conştientizarea lui ca atare.
„Iacob din Sarug (sec. V-VI), în tratatul lui, Despre vălul lui Moise «La vie spirituelle», 1953, întreabă: «Ce mire în afară de Domnul nostru a murit vreodată pentru mireasa lui [Biserica, n.n.] şi ce mireasă şi-a ales vreodată ca mire un pironit pe cruce?… Bărbatul şi femeia au prilejuit figura acestei taine în care nu erau decât umbră şi chip. Prin numele bărbat şi femeie, Moise (în cuvântul lui despre facerea omului) a exprimat această mare taină şi a ascuns-o sub văl. Apostolul i-a dezvăluit lumina pe întreg pământul şi cuvântul lui Moise s-a limpezit: din doi, ei au devenit unul»…”
Astfel cred că ar trebui înţeleasă constituirea unei familii creştine şi, în general şi a unei familii de preot, în care mirele se jertfeşte pentru Biserică, iar mireasa e conştientă şi îşi asumă mereu pironirea pe crucea slujirii, „cu timp şi fără timp” a mirelui ei.”
Sursa: http://ortodoxiesiviata.blogspot.com/2009/02/fie-mie-dupa-cuvantul-tau-lidia-popita.html
01.14.09
Sfânta Nonna – model de soție, mamă și … preoteasă
Sfânta Nonna este mama Sfântului Grigorie Teologul.
Ea era originară din Capadocia, fiind crescută în credința ortodoxă. S-a căsătorit cu Grigorie, magistrat din Nazianz și membru al unei secte pagane din acea vreme. „În primii lor ani împreună pentru preaplinul credinței sale, ea nu putea îndura să nu poarte același jug cu el. Deși era cea mai puternică și mai vitează femeie, acesta era singurul lucru pe care nu putea să-l îndure – ar fi doar pe jumătate unită cu Dumnezeu din pricina înstrăinării lui, cel ce era parte din ea însăși, și neputinței de a adăuga legăturii trupești deplina unire a duhului. Deci cădea înaintea lui Dumnezeu zi și noapte, cu multă postire și multe lacrimi, stăruind către El pentru mântuirea capului ei. Și cu sârguință se afierosea pe sine soțului ei, înrâurindu-l în multe feluri, cu mustrări și povețe, arătându-i deosebită grijă ori răcindu-se față de el. Dar mai mult decât toate l-a câștigat prin însăți firea ei, și mai vârtos prin acea sârguință întru sfințenie, în stare să plece și să înmoaie sufletul, încât să se supună de bunăvoie nevoințelor virtuții.” (Sf. Grigorie Teologul)
Așadar, prin răbdare și rugăciune, Sfânta Nonna a reușit să-și aducă bărbatul la credința ortodoxă, acesta devenind ulterior episcop de Nazianz. „Iar bunul acesta păstor a fost roada rugăciunilor și călăuzirii soției sale, învățând de la ea ținta viețuirii unui bun păstor.” (Sf. Grigorie Teologul)
Sfinților Grigorie (1 ianuarie) și Nonna (5 august) li s-au născut trei copii: Sfânta Gorgonia (23 februarie), Sfântul Chesarie (9 martie) și Sfântul Grigorie Teologul (25 ianuarie), pe care mama sa l-a făgăduit cu totul lui Dumnezeu încă înainte de naștere. Deci amândoi părinții și toți copiii acestei familii au fost canonizați ca sfinți.
Cele mai frumoase cuvinte despre viața deosebită a mamei sale aveau să fie rostite de Sfântul Grigorie Teologul în anul 347, în cuvântarea de îngropare a tatălui său, Episcopul Grigorie de Nazianz, trecut la Domnul la vârsta de aproape o sută de ani:
„Am auzit Scriptura grăind: Femeie vrednică cine va afla? (Pilde 31,10), și că aceasta e un dar de la Dumnezeu, iar o căsnicie bună e rânduită de Domnul. Chiar necreștinii cred același lucru, căci zic ei: Că n-are bărbatul răsplată mai mare ca soția cea bună. Nici altă răsplată mai grea precât cea nărăvită la rău (Hesiod). [...]
Unele femei s-au făcut vestite prin chivernisirea casei lor, altele prin căutarea celor dumnezeiești. Însă chiar de este anevoios a împlini deodată aceste lucruri, ea a întrecut pe toți în amândouă, prin înălțimea la care a ajuns în fiecare dintre ele și prin faptul că numai ea le-a adus laolaltă. Întocmai cum belșugul familiei sale sporea prin supravegherea înțeleaptă și plină de grijă, potrivit poruncilor și rânduielilor lui Solomon privitoare la femeia vrednică (Pilde 31, 10-31), de parcă nici nu s-ar fi îngrijit de credință, tot așa s-a afierosit pe sineși lui Dumnezeu și s-a îndeletnicit cu lucrurile dumnezeiești, ca și cum ar fi fost cu totul slobodă de îndatoririle familiei. Nu îngăduia nici uneia dintre fețele vieții sale să o stânjenească pe cealaltă, ci mai curând făcea astfel ca una pe alta să se încredințeze și să se întărească.
Ce vreme și ce loc de rugăciune au lipsit vreodată de la ea? Că aceasta îi era lucrul de căpetenie în orice zi. Cine asemenea ei să fi avut o astfel de nădejde a dobândi de-ndată cele cerute în rugăciune? Cine oare a mai cinstit ca ea mâna și chipul preoțesc? Ori a cinstit ca ea oricare cale filosoficească? Cine și-a înfrânat mai mult trupul prin post și priveghere? Ori să fi stat ca stâlpul la psălmuirea de toată noapte, ca și la cea din vremea zilei? Cine a iubit fecioria mai mult ca ea, păstrând totuși legătura căsătoriei? Cine a ținut mai mult partea orfanilor și văduvelor, ori să fi ajutat așa de mult la ușurarea suferințelor celor ce jeleau?
Poate sunt lucruri mărunte, iar unora le par chiar vrednice de dispreț, căci nu sunt ușor de atins de către cei mai mulți oameni, iar pizmuirea face ca lucrurile ce nu sunt ușor de atins să fie oarecum și de necrezut. Dar pentru mine acestea sunt cu totul vrednice de laudă căci ele erau întruchiparea credinței și lucrarea râvnei sale duhovnicești…”
Sfânta Nonna și-a urmat soțul în împărăția cerurilor la scurt timp. Și-a dat sufletul în mâinile Domnului în timpul slujirii Sfintei Liturghii, sprijinită de Sfânta Masă a Jertfelnicului Ceresc; și moartă, ea părea să fie adâncită în rugăciune.
Iată modelul de soție, care aproape o viață s-a rugat cu lacrimi și cu răbdare pentru întoarcerea soțului ei la credința cea dreaptă. Iar aceasta a făcut-o cu iubire, căci „cu sârguință se afierosea pe sine soțului ei, înrâurindu-l în multe feluri, cu mustrări și povețe, arătându-i deosebită grijă ori răcindu-se față de el”, și nu cu ceartă, ci „mai mult decât toate l-a câștigat prin însăți firea ei”.
Iată modelul de mamă, care a știut să sădească în inima copiilor săi credința cea adevărată și dragostea de Dumnezeu, fiindu-le călăuză în dobândirea sfințeniei.
Iată modelul de preoteasă, care a reușit să le îmbine pe toate:
- a purtat grijă de familia sa asemenea femeii vredince descrisă de Solomon (Pilde 31, 10-31);
- și-a cinstit soțul l-a sprijinit în slujirea sa de păstor de suflete („Cine oare a mai cinstit ca ea mâna și chipul preoțesc?”);
- a purtat grijă de cei aflați în suferințe și nevoi („Cine a ținut mai mult partea orfanilor și văduvelor, ori să fi ajutat așa de mult la ușurarea suferințelor celor ce jeleau?”);
- pe toate le-a încununat cu rugăciune și postire („Ce vreme și ce loc de rugăciune au lipsit vreodată de la ea? Că aceasta îi era lucrul de căpetenie în orice zi. [...] Cine și-a înfrânat mai mult trupul prin post și priveghere?”).
Sfânta Nonna nici nu s-a născut sfântă și nici nu a devenit sfântă peste noapte. Întreaga viață ea și-a petrecut-o apropiindu-se din ce în ce mai mult de Dumnezeu și crescând în virtute, maturizându-se treptat, prin încercările și frământările de zi cu zi. Iar strădaniile sale nu au rămas fără rezultat.
Să învățăm, așadar, din viața Sfintei Nonna, că nu trebuie să deznădăjduim, ci întreaga viață trebuie să lucrăm la creșterea noastră duhovnicească, nelăsând nici una din grijile lumești să ne abată de la această lucrare.
![]()
Resurse:
Ford, David și Mary, Căsătoria, cale spre sfințenie. Viețile sfinților căsătoriți, Ed. Sofia, București, 2001.
10.03.08
Femeia înțeleaptă
Laura şi Dinu, proaspăt căsătoriţi, în noua lor casă. În centrul camerei e o masă, pe ea – cadourile primite la nuntă.
Laura: Această vază îmi aminteşte de cea pe care o avea bunica Maria. Ce frumoasă e! Sunt sigură că va arăta foarte frumos în salon-
Dinu: Da…aici avem un album pentru poze…Ia! Scrie „de la tinerii din biserica voastră, pentru familia Popa”! Hm, Laura, ce facem totuşi cu televizorul pe care l-am primit? Trebuie să ne hotărâm unde îl vindem…
Laura: Nu e bine să-l vindem…Poate mergem la „Tezaur” şi îl schimbăm pe ceva…
Dinu: Ce idee minunată! Să ştii că mâine chiar o să-l încarc şi o să plec cu el la târg.
La prietenul sau Calin
Călin: Bună prietene! Ce faci aici?
Dinu: Păi, tocmai mă întorceam de la „Tezaur”… şi am hotărât să intru şi pe la tine.
Călin: Ai făcut foarte bine! Intră! Ce ai căutat la „Tezaur”?
Dinu: Am făcut ca în povestea lui Creangă… (râde silit)
Călin (foarte mirat): Adică?
Dinu: Am mers să schimb televizorul şi…am găsit o maşină de spălat foarte bună…
Călin: Nu era nouă presupun…
Dinu: Nu, dar am luat-o. Însă când am trecut pe la celălalt raion l-am întâlnit pe fratele Ion, pensionarul…el căuta o maşină de spălat pentru soţia lui şi … i-am dat-o lui…
Călin: Ce-e-e-e? Eşti nebun, omule! El cât ţi-a plătit pentru ea?
Dinu: Nu mi-a plătit…a luat însă un cuptor cu microunde…
Călin: Ha! Ce om eşti! Acum ai cuptorul, nu?
Dinu: Nu tocmai…
Călin: Mă sperii, frate. Ce vrei să spui?
Dinu: Nu ştiu ce s-a întâmplat, dar când ieşeam am întâlnit o femeie care ducea după ea vreo patru copii. Ştii ce căuta?
Călin: Să nu-mi spui că… (se loveşte cu palma peste faţă)
Dinu: Ea mi-a dat un mp3 player…
Călin (izbucneşte într-un râs sălbatic): No, cine o să aibă acum player! Ha-ha-ha! Să vezi ce-ţi face Laura! Arată-mi-l, unde e?
Dinu: Nu mai e. După ce femeia a plecat, l-am pornit să vadă dacă merge. S-a întâmplat să nu….Am intrat într-un bistro şi l-am schimbat pe un pahar cu lapte şi o porţie de cartofi prăjiţi…
Călin (râzând batjocoritor): Nu am mai auzit niciodată de o asemenea prostie. Deci, pe bune, o să dormi la noapte afară!
Dinu: Să ştii că nu ai dreptate. Laura e o femeie înţeleaptă.
Călin: Hai să facem aşa…eu o să merg cu tine, şi o să mă ascund lângă geamul de la bucătărie. Tu o să vorbeşti cu Laura, o să-i depeni istoria asta şi … dacă o să te certe, să ştii că o să vii să-mi ajuţi la lemne toată săptămâna…dacă nu voi avea dreptate, o să-ţi iau eu o maşină de spălat…
Laura: Hei, ce bine că te-ai întors! Mi-a fost tare dor de tine…ai reuşit?
Dinu: Nu prea…adică…am reuşit ceva..
Laura: Ce ai luat în schimbul televizorului?
Dinu: Păi, am luat o maşină de spălat şi…
Laura: Oh! Acum nu o să mai spăl în mâini!
Dinu: Dar l-am întâlnit pe fratele Ion, el căuta o maşină de spălat…i-am propus-o pe a noastră, iar el a luat pentru noi un cuptor cu microunde…
Laura: Ce bine! Mă bucur atât de mult că ai procedat aşa! El sigur avea mai mare nevoie de ea decât noi. Aşa, o să gătesc mai bine. Unde e?
Dinu: M-m-m…apoi, la ieşire am întâlnit o doamnă cu mulţi copii, sărmanii erau aşa necăjiţi…le-am propus cuptorul, iar băiatul ei mi-a dat un player…
Laura: Ce generos eşti! Mă bucur că am aşa soţ! Ea sigur avea nevoie mai mare decât noi…Şi mai apoi, o să ascultăm muzică…nu-i aşa?
Dinu: Nu, draga mea. Player-ul nu funcţiona. Am mers cu el la un fast-food şi l-am schimbat pe o porţie de cartofi…Iartă-mă…
Laura: Vai, de ce să te iert? Aşa măcar ai mâncat şi nu ai umblat flămând pe drumuri…Ai procedat bine. Sunt mândră de tine!
Dinu şi Călin, în faţa casei.
Dinu: Am pentru tine ceva: un text din Biblie: Proverbe 31. Şi da, aşteptăm cu drag cadoul promis.
Sursa: Silviacristina14’s Weblog
“Taina aceasta mare este; iar eu zic, în Hristos şi în Biserică.” (Efes. 5,32)
Sfântul Ioan Gură de Aur. tâlcuind acest pasaj, spune foarte apăsat soților din turma sa:
„Văzut-ai măsură a supunerii? Ascultă și măsură a dragostei. Voiești să se supună ție femeia ca lui Hristos Biserica? Poartă de grijă și tu pentru dânsa, precum Hristos pentru Biserică. Și de va trebui să dai și sufletul pentru dânsa, chiar să te zdrumici de nenumărate ori, fie, să suferi și să pătimești orice, să nu te lepezi. Și de vei pătimi acestea, nimic încă nu ai făcut pentru Hristos. Că tu după ce te-ai unit acum cu dânsa faci acestea, iar Acela pentru ceea ce se întorcea de către El și Îl ura. Deci precum El, pe ceea ce se întorcea de către Dânsul și Îl ura și Îl scuipa și Îl defăima, a adus-o la picioarele Sale cu multă purtare de grijă, nu cu îngroziri, nici cu ocări, nici cu frică, nici cu alt chip ca acesta, așa să te afli și tu către soția ta.” (Cuvântul 20 la Efeseni, PG 62, 137 A – Cf. trad. rom. Sf. Ioan Gură de Aur, Puțul și împărțirea de grâu, Ed. Bunavestire, Bacău, 1995, p. 441)
Sursa: Căsătoria, cale spre sfințenie, David și Mary Ford, Ed. Sophia, București, 2001 (Trad. rom. Constantin Făgețean)
08.11.08
Feminitatea care fascineaza – (4)
Iata si cel de-al patrulea articol din seria “Feminitatea care fascineaza” publicat de Irina:
indexul lectiilor in lb. engleza
Lectia 4
APRECIAZA-TI SOTUL
Aprecierea si admiratia par sa fie acelasi lucru, dar sunt folosite diferit in FW. Apreciezi un barbat pentru ceea ce face pentru tine, si il admiri pentru ceea ce este el. Este posibil sa apreciazi un barbat, dar sa nu-l admiri. Insa pentru o relatie fericita trebuie sa practici cei trei A – accepta, admira apreciaza. Fara acestea trei degeaba casa straluceste, si mancarea e gustoasa.
Ca sa-ti apreciezi sotul cu adevarat trebuie sa treci peste lucrurile superficiale, cum ar fi aspectul fizic, venitul ori statutul social. Cauta sa apreciezi adevaratele valori, cum ar fi onestitatea, bunatatea, generozitatea, blandetea, credinta, sensibilitatea, trasaturi de caracter pe care nimeni nu le poate observa mai bine ca tine. Fii sensibila la darurile sale intelectuale, si la talentele pe care le are. Trebuie sa fii atenta si sa apreciezi lucrurile pe care le face pentru tine- in special cele marunte, care ar putea trece neobservate.Nu pierde ocazia sa-l apreciezi cand face lucruri cum ar fi ca iti deschide usa, cara cumparaturile sau alte lucruri grele, are grija de copii, te ajuta cu treburile casnice, face reparatii in gospodarie. Arata-ti aprecierea pentru efortul sau de a castiga bani pentru familie.Poate gandesti ca aceasta este responsabilitatea lui, deci de ce ar trebui sa-i multumesti fiindca isi face datoria? Doar pentru ca ceva e de datoria noastra nu inseamna ca nu vrem sa fie apreciat. Nerecunostinta, chiar si pentru ceva perceput ca datorie, este un defect serios la oricine.
Daca nu gasesti nimic de apreciat la el, atunci poti face cateva lucruri.Intai trebuie sa crezi in valoarea lui, si sa privesti la partea sa buna. Un citat din Goethe spune: “daca vei trata un om dupa cum este el, el va ramane asa cum este,dar daca il tratezi dupa cum ar putea si ar trebui sa fie, el va deveni un om mai bun”.
Un alt lucru este sa-ti amintesti de lucrurile bune pe care le-a facut in trecut si sa le apreciezi acum.Cateodata asta poate fi motivatia care il va face sa continue.
Privind la calitatile lui, mai mult decat la defecte, vei gasi ceva de apreciat. De obicei, ceea ce pare a fi un defect poate ascunde o calitate pe care folosirea celor trei A o poate scoate la iveala.
Tema pentru acasa
Povesti de succes
Feminitatea care fascineaza – (3)
Dupa o absenta destul de lunga revin cu continuarea seriei de articole preluate de pe blogul Irinei. Iata partea a treia:
indexul lectiilor in lb. engleza
Lectia 3
Nevoia fundamentala a unui barbat este ca sotia sa-l accepte si sa nu incerce sa-l schimbe. Ce inseamna acceptarea? inseamna sa iti iei sotul asa cum este el. Iti dai seama ca ar trebui si probabil ar putea sa se schimbe si sa fie mult mai bun decat este, dar asta e in totalitate responsabilitatea lui. Accepta ca are slabiciuni(ca si tine), si are dreptul la propriile idei. Nu iti imagina ca ar fi perfect, pentru ca nu este. Fii constienta ca este un om cu calitati, dar si cu defecte. Poate avea defecte pe care trebuie sa le accepti in ceea ce priveste obiceiurile personale, modul in care isi petrece timpul, indatoriri, comportament social, vise si dorinte, caliatile masculine, finante, relatia cu copiii si convingeri religioase.
Cum reactionezi la defectele sotului?Il accepti si te gandesti la partea lui buna, sau incerci sa-l schimbi? Daca incerci sa-l schimbi de ce o faci? Exista doar doua motive- pentru binele tau, sau pentru binele lui. Te gandesti ca vei fi fericita si implinita daca sotul tau se va schimba? Sau te gandesti ca va avea mai multe reusite, fericire si implinire daca s-ar schimba?
Sunt cateva motive pentru care incercarea de a-l schimba nu functioneaza :
1. Creeaza tensiuni intre voi. Poti sa ai cele mai bune intentii, dar indiferent de cat de atent iti alegi cuvintele el nu reactioneaza asa cum te-ai astepta. El poate sa se simta ranit, si va reactiona cu resentimente si rezistenta. El se asteapta ca tu sa fi limanul sau linistit. Vazand ca nu atinge standardele tale se va simti nesigur.
2.Il va raci fata de tine. Incercarea de a-l schimba poate sa slabeasca sentimentele lui pentru tine. Amestecul si sugestiile tale il pot determina sa te respinga. In unele cazuri dragostea poate fi distrusa.
3. Il va revolta. Presandu-l sa se schimbe il vei face doar sa se opuna, chiar daca stie si vede ca ai dreptate. Stima de sine e mai iportanta pentru el decat schimbarea pe care doresti s-o determini.
Desigur, poti ajuta un barbat sa se schimbe. In primul rand trebuie sa-i dai libertatea de a fi el insusi. Va fi mult mai receptiv la idei noi. Il va motiva sa devina un barbat mai bun.
Miezul multor incercari de a ne schimba sotii este pacatul mandriei. Avand o atitudine de superioritate vei ajunge sa te simti nefericita si neimplinita. Asta te va determina sa fi critica cu el si sa-l judeci. Trebuie sa constientizezi ca si tu ai defecte. Cheia acceptarii este smerenia.
Desigur, sunt cazuri cand trebuie sa incerci sa schimbi un barbat- atunci cand el este abuziv cu tine sau cu copiii (este alcoolic, violent, etc.).
Acceptarea nu este usoara, dar merita efortul.Este un principiu fundamental si nu vei reusi fara el.
Regulile acceptarii
1.Scapa de atitudinea de superioritate.
2.Accepta ca are calitati si defecte.
3.Da-i libertatea de a fi el insusi.
4. Nu incerca sa-l “imbunatatesti”.
5. Nu folosi alti barbati(inclusiv din propria familie) ca exemple.
6.Priveste la partea lui buna.
7.Verbalizeaza acceptarea.
Tema de acasa
Povesti de succes













