„Gânduri despre Crucea preotesei…” – I

„Sfinţii Mucenici Marchian şi Nicandru erau târâţi de prigonitori spre locul de osândă. Soţia lui Marchian îi urma cu băieţelul în braţe, strigând după ei:

– «De ce mi-ai spus să nu mă tem pentru viitorul tău când am venit la voi în temniţă?»

Dar Marchian, înfrânându-şi simţămintele, i-a răspuns:

– «Nu te apropia de mine».

Cu mintea rătăcită de durere, ea alerga şi-l trăgea de mantie şi, punându-i copilul la picioare, striga:

– «Bărbate, de nu ţi-e milă de mine, uită-te la bietul copil, la drăgălaşul prunc! Nu face din mine o văduvă şi din el un orfan cu încăpăţânarea ta!»

Marchian îi ruga pe cei din jur să o dea de-o parte, zicând:

– «Vă rog, despărţiţi-ne, ca să-mi plinesc mucenicia!»

Atunci un creştin pe nume Zotic l-a prins de mână şi i-a spus:

– «Fii curajos, omule, şi luptă lupta cea bună, şi dobândeşte-ţi cununa!»

Marchian a răspuns:

– «Lasă-mi mâna şi ia-o pe cea a soţiei mele şi, trăgând-o înapoi, adu-i mângâiere. Ia pruncul de la picioarele mele şi pune-i-l în braţe, şi ţine-o departe până se va sfârşi totul. Nu trebuie să mă vadă murind».

Apoi mucenicul şi-a luat copilaşul în braţe şi, privind către cer, l-a blagoslovit zicând:

– «Doamne, Dumnezeule Atotputernic, ia acest copil întru grija Ta deosebi».

Biata femeie a fost luată cu mare greutate. Fără îndoială, această încercare a fost mai grea pentru Marchian decât chinurile morţii.”[1]

***

„Nu te teme soţul meu, nu-ţi pierde curajul în faţa morţii. Stai tare în credinţa lui Hristos. Căci paharul morţii ţine doar o clipită, după care te vei veseli împreună cu mucenicii lui Hristos. Şi eu voi fi fericită, căci voi fi soţie de mucenic…”[2] Cu aceste cuvinte a fost încurajat de către soţia sa Sfântul Nou Mucenic Pavel Rusul, care a primit mucenicia de la musulmanii hulitori de Dumnezeu.

***

Doi sfinţi mucenici, două feluri de soţii. Am început acest scurt articol despre rolul preoteselor citând fragmente din Vieţile Sfinţilor din două motive: primul este că preoţia e, sau mai bine zis ar trebui să fie, o mucenicie nesângeroasă, cu timp şi fără timp, pentru slujirea oilor cuvântătoare al căror păstor este preotul. (Şi că orice preoteasă ar trebui să înţeleagă că este soţie de mucenic.)

Al doilea motiv pentru care am arătat cât de diferite pot fi atitudinile soţiilor de mucenici este că prăpastia dintre ele reflectă cât se poate de bine raportul dintre preotesele vrednice şi cele nevrednice.

Nu ştiu să existe vreo carte despre rolul şi valoarea preoteselor. Prin articolul de faţă încerc să schiţez câteva idei, fără a avea în minte o altă finalitate decât nădejdea că, dacă printre cititori se vor număra şi câteva preotese, acestea vor înţelege cât de importantă este chemarea lor şi vor căuta să înţeleagă cât mai bine cum trebuie să se pregătească pentru a-L sluji pe Dumnezeu.

De obicei sfaturile sunt date de către cei înţelepţi celor mai puţin înţelepţi. Dar cei cu adevărat înţelepţi nu se simt jigniţi nici dacă primesc sfaturi de la cei mai puţin înţelepţi decât ei. De aceea nădăjduiesc ca rândurile mele să nu fie citite cu un aer de superioritate de către preotesele cărora mă adresez. Scriu mai ales pentru faptul că, terminând Facultatea de Teologie, mulţi dintre colegii mei au devenit preoţi; soţiile lor sunt acum preotese. În urma discuţiilor pe care le-am avut cu unii dintre colegi atât înainte, cât şi după nunta lor, observam împreună că în zilele noastre foarte mulţi preoţi sunt traşi înapoi de către soţiile lor, că focul râvnei unor slujitori ai altarului este aproape stins după ani de zile de căsnicie.

Poate vor fi şi vreunii creştini care se vor folosi de acest articol, căci, înţelegând cum ar trebui să fie o preoteasă, le vor ajuta pe preotesele de care sunt apropiaţi să îşi înţeleagă chemarea. Aşa cum o parohie ar trebui să se îngrijească de preotul ei, ar trebui să se îngrijească şi de preoteasă. Pentru că nu numai păstorul îşi modelează păstoriţii, ci şi păstoriţii îşi modelează păstorul.[3]

Repet încă o dată că scopul meu nu este de a prezenta în amănunţime chipul unei preotese model: nu sunt în măsură să fac acest lucru. Îmi pot imagina un asemenea model, dar nu aş putea înţelege în totalitate trăsăturile unei preotese pentru simplul motiv că nu sunt preot, soţia mea nu este preoteasă, şi deci nu cunosc în amănunţime problemele pe care le întâmpină o preoteasă.

Aş putea imagina un model ideal. Dar ar fi la fel de riscant precum este modelul ideal pe care îl are un monah despre viaţa de familie. De obicei, experienţa nu poate fi înţeleasă din afară.

O vorbă din popor spune că „preoteasa este jumătate de preot”. Dacă această vorbă este înţeleasă aşa cum trebuie, se dovedeşte cea mai simplă, cea mai clară şi în acelaşi timp cea mai vastă definiţie a preotesei ideale.

Nu consider că este de folos să dau o altă definiţie. Înainte de a completa şi de a explica frumoasa definiţie populară, ar trebui să dau definiţia preotului ideal.

Dacă preoteasa se defineşte în funcţie de bărbatul ei, care îi este cap, bărbatul se defineşte în funcţie de Capul său, care este Hristos. Nevrând să risc a da o definiţie incompletă, voi face o paralelă între slujirea preoţească şi viaţa Sfântului Mucenic Timotei de la Esfigmenu.

Soţia sa fusese luată de un musulman care, după ce o convinsese să lepede credinţa creştină, o trecuse în haremul său. Sfântul Timotei, pe numele de botez Triantafil, încerca în fel şi chip să o convingă să se întoarcă la el şi să renunţe la credinţa musulmană[4].

După rugăciuni îndelungate, soţia i-a transmis că vrea să se lepede de credinţa musulmană, dar că singura condiţie pentru a putea reveni acasă era ca el să primească formal botezul musulman – tăierea împrejur, şi să îşi recapete femeia, ascunzând faptul că a rămas creştin.

Triantafil a înţeles că aceasta era singura cale de salvare a soţiei sale, aşa că, aducându-şi aminte de Sfântul Apostol Pavel – care ar fi fost gata să primească şi anatema numai pentru a-i aduce la Hristos pe fraţii săi iudei – a acceptat propunerea.

După ce au trăit o vreme printre musulmani, au fugit fiecare la o mănăstire. După ce a vieţuit o vreme în Sfântul Munte Athos, monahul Timotei s-a întors între musulmani, L-a mărturisit pe Hristos şi a luat cununa muceniciei.


[1] David şi Mary Ford, Căsătoria, cale spre sfinţenie – Vieţile Sfinţilor căsătoriţi, Editura Sophia, Bucureşti, 2001, p. 252.

[2] Idem, p. 225.

[3] Nu de multă vreme o prietenă îmi spunea că a invitat o preoteasă, împreună cu copiii ei, la un spectacol de muzică uşoară la Sala Palatului. Am certat-o prieteneşte, şi i-am spus că acolo s-ar vătăma nu numai copiii, care sunt la vârsta grădiniţei, ci şi preoteasa. Şi ce exemplu mai este pentru creştini o preoteasă care îşi petrece timpul liber ascultând ritmuri zăpăcite? Unul bun, în nici un caz.

[4] Cer iertare cititorilor care s-ar aştepta să găsească o altfel de abordare a „problemei” preoteselor; nu vreau să profit de faptul că fiecare autor este liber să îşi expună ideile aşa cum crede de cuviinţă. Nici nu vreau să suplinesc puţinătatea ideilor mele prin înşiruirea unor elemente luate din Vieţile Sfinţilor. Dar acesta este modul în care înţeleg eu problema. Nu pot să o prezint altfel decât o văd eu însumi. Faptul că fac multe paranteze pentru a explica lucrurile într-un mod neconvenţional nu e motivat de o criză de originalitate. Fiecare trebuie să spună ceea ce are de spus nu în aşa fel încât să atragă aplauzele cititorilor, ci în aşa fel încât să fie cât mai sincer cu sine însuşi. Aş fi putut începe acest articol scriind despre cât de important este ca o preoteasă să fie smerită. Dar, nefiind presat de exigenţele unui studiu sistematic, evit încorsetările. Nu contest valoarea unor asemenea studii, ci dimpotrivă. Dar îmi este mai uşor să mă exprim altfel. Cred că o anumită formă stilistică trebuie păstrată numai pentru a nu afecta mesajul. Ar fi absurd să cânţi un fragment din slujba parastasului pe ritmuri de manele sau de hip-hop. Totuşi, nu mi se pare nepotrivit să vorbesc despre trăsăturile preotesei ideale făcând comparaţii cu vieţile Sfinţilor Mucenici.

Sursa: „Noi sfinți preoți de mir” – Danion Vasile

Din aceeași serie:

„Gânduri despre Crucea preotesei…” – II

„Gânduri despre Crucea preotesei…” – III

Reclame

2 gânduri despre „„Gânduri despre Crucea preotesei…” – I

  1. nu stiu ce sa mai cred despre preotese.. dar eu majoritatea pe care le-am cunoscut sunt f rele , certarete , cu gura mare , se cred cele mai destepte, toti tb sa faca asa cum spun ele , isi cearta copiii , sunt mereu nervoase . imi cer scuze , dar eu chiar am intalnit aceste cazuri.

    Apreciază

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s