În Taina Sfintei Spovedanii trebuie smulsă rădăcina păcatului

image

Pocăința, ca Taină, este punctul culminant în care duhovnicul se întâlneşte cu ucenicul său şi prin care el are posibilitatea – şi datoria – să pătrundă în cele mai tainice unghere ale sufletului omenesc;

prin această Taină el trebuie să-l povățuiască şi să-l ajute pe om să se descopere până la capăt, să se deschidă pe sine lui Dumnezeu şi înaintea lui însuşi, fără să tăinuiască ceva, spre a-şi înfrânge orice răutate, fățărnicie ori dorință ruşinoasă față de anumite lucruri, de a le tăinui. (…)
Ucenicul procedează precum un bolnav care merge la medic.  Adesea, când suferim, nu dorim să mergem la medic, nădăjduind că într-un anume fel vom înfrânge boala şi ne vom înzdrăveni fără vreun ajutor. Există însă, desigur, şi unele boli din a căror pricină ne este extrem de neplăcut să mergem la medic. Şi omul ezită pe moment, cu nădejdea că va depăşi cumva boala sa, însă aceasta nu trece. Atunci devine imperios necesar ca el să meargă la medic.  Aceasta uneori impune împlinirea celor mai neplăcute proceduri. Omul trebuie să se supună, să se silească pentru a reuşi să-şi înfrângă boala şi să rămână în viață.
Un lucru asemănător se întâmplă şi în ceea ce priveşte Taina Pocăinței. (…) Şi la spovedanie pot fi luate măsuri radicale, însă aici este mult mai grei, căci „operația” nu poate fi făcută fără voia celui ce se pocăieşte. (…)Se întâmplă adesea ca la spital să vină un om în aparență sănătos şi cu zâmbetul pe buze. (…) Iar în urma analizelor se descoperă că acesta are cancer, lucru la care nici măcar nu se gândise vreodată.(…) Ceva asemănător se întâmplă şi în spovedaniile de astăzi. Vin oamenii care caută dintr-o oarecare pricină să ducă o viață în sânul Bisericii – fie să o înceapă pe aceasta, fie să o mențină. Însă ei nu se socotesc pe sine ca fiind grav bolnavi. Adesea oamenii care vin la preot pătimesc, dar nu întotdeauna putem spune că se întâmplă aşa. Uneori omul vrea să se spovedească, să se împărtăşească, să trăiască o viață îmbisericită, însă este pe deplin incapabil să se căiască cu adevărat, nu înțelege că este păcătos, nu îşi simte păcatele. Un astfel de om se limitează la o spovedanie formală.(…) Însă aceste păcate sunt urmarea unei acțiuni rele, care se săvârşeşte în sufletul acelei persoane. Păcatele sunt roada pomului celui rău,  a vieții păcătoase. Închipuiți-vă că un arbust otrăvit se dezvoltă şi întru el se arată fructe otrăvite. Chiar dacă rupem fructele, am lăsat pomul ca şi în următorul an să dea din nou aceleaşi roade otrăvite. (…)
Problema pentru duhovnic este să schimbe sufletul celui care se pocăieşte, să fie smulsă rădăcina păcatului.

(Protoiereu Vladimir Vorobiev, Duhovnicul şi ucenicul, Ed. Sofia, Bucureşti, 2009, pp. 11-19)

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s