Arhive etichetă | femeia

Femeia crestina…

  • Femeia vrednica nu este pasiva, neputincioasa, lipsita de adevaratele responsabilitati ale vietii;
  • Femeia inteleapta nu e timida, suficienta, lenesa ori tematoare. Ea, dimpotriva, e o adevarata regina a cuibului sau, ea stie rostul casei si a casnicilor sai; ea e responsabila de agoniseli si de organizarea acestora nu numai pentru bunastarea actuala a familiei, ci si pentru un start bun acordat in viata copiilor sai. Ea se gandeste nu doar la ai sai, ci si la aproapele sarac, casa femeii intelepte este model in societate.
  • Soţul femeii crestine are încredere în ea şi ea ii este sprijin autentic; el este cinstit, apreciat de ceilalţi lideri ai vremii lui ; o respectă şi o binecuvintează spunând: “Există multe femei bune, dar tu eşti cea mai bună dintre ele” – Copiii femeii crestine sunt crescuti in frica de Dumnezeu si devin modele in societate .
  • Casa femeii virtuoase e tinuta in ordine, iar ea este întotdeauna activă ; se trezeşte devreme pentru prepararea alimentelor şi pentru a organiza activitatile casnice. Toate le face cu dragoste si jerfelnicie.
  • Femeia virtuoasa nu lucreza fizic doar in casa, chiar daca s-ar putea spune despre ea ca e casnica. Ea investeşte cu înţelepciune banii câştigaţi si ii chiverniseste .
  • Femeia inteleapta îi ajută pe cei aflaţi în diferite nevoi .
  • Femeia virtuoasa iubeste frica de Domnul (intelepciunea) îşi dezvoltă relaţia cu Dumnezeu.
  • Podoabele femeii crestine sunt virtutile, iar frumusetea cu care isi cucereste zilnic sotul este frumusetea inimii.
  • Femeia crestină nu vorbește de rău pe alții, nu cunoaște ambiția de a-și nimicii vrăjmașii – ea se roagă pentru potrivnici.
  • Cea mai mare binecuvântare a femeii credincioase este nașterea de prunci. Cand devine mamă, femeia creștină se bucură pentru că Dumnezeu a binecuvântat-o!

(”DAȚI-MI MAME CREȘTINE ȘI VOI SCHIMBA FAȚA LUMII ” – Sf. Vasile cel Mare)

Sursa: Blogul Schitului Darvari

Anunțuri

„Iar femeia să se teamă de bărbat!“. O posibilă cheie duhovnicească de înţelegere

Sfânta Scriptură şi în mod deosebit Scriptura Noului Testament constituie izvoare de viaţă şi înţelepciune pentru fiinţa umană. Din toate timpurile, oamenii au găsit în „Cartea Cărţilor” răspuns problemelor existenţiale, care i-au frământat, modele sublime de comportament în viaţa prezentă, din perspectiva dobândirii vieţii viitoare.

Bunii creştini şi spiritele înclinate spre elevaţie duhovnicească au căutat şi au aflat în cuvintele de Dumnezeu inspirate ale Scripturii dezlegare tuturor frământărilor lor spirituale şi aceasta pentru că răspunsul la toate întrebările şi frământările sufletului omenesc pot fi aflate, la modul autentic, la capătul rugăciunii curate şi în cuvintele Scripturii. Prin rugăciune, când toate cuvintele tac, atunci când am reuşit să ne eliberăm de greutatea şi zgomotele lumii prezente, atunci auzim în adâncul sufletului nostru, în linişte şi tăcere, glasul lui Dumnezeu, cuvântul Său mântuitor, răspuns pentru problemele noastre. Însă până a ajunge însă la această treaptă a „împreună-vorbirii” cu Părintele Ceresc, prin intermediul rugăciunii, răspunsul bun la zbuciumul lumii şi al sufletului omenesc îl găsim în cuvintele Scripturii. Sfântul Ioan Gură de Aur avea deplină dreptate să o compare pe aceasta cu o frumoasă şi bogată grădină duhovnicească, în care cresc flori de un farmec şi un parfum inegalabil, dar care aşteaptă din partea noastră să le zărim, să le contemplăm şi să ne bucurăm deplin de frumuseţea şi mireasma lor.

Temerea de Dumnezeu, o virtute a vieţii creştine

Unul dintre textele care a constituit, de-a lungul timpului, motiv de reflecţie şi interpretare, dar şi de oarecare dispută şi controversă este şi cel al Sfântului Apostol Pavel, din Epistola către Efeseni 5, 33, în care, la finalul pledoariei sale în favoarea relaţiilor dintre bărbat şi femeie, asimilate celor dintre Hristos şi Biserică, „Apostolul neamurilor” încheie scurt, ca şi cum ar reglementa definitiv problema ierarhiei în familie, spunând că „femeia să se teamă de bărbat!”.

Adeseori, în cadrul Sfintei Taine a Cununiei şi pentru a nu stârni oarecum zâmbetul ironic, ca şi cum ar auzi un text dintr-o altă vreme, mult îndepărtată de zilele noastre, în care relaţiile vechi, „tradiţionale”, au fost depăşite, o vreme în care se vorbeşte despre emanciparea femeii, despre liberalizarea relaţiilor ei, despre dorinţa acesteia de a fi egală bărbatului în responsabilitate şi în demnitate, exprimarea Apostolului este „îndulcită” prin formula „femeia să respecte pe bărbat!”.

Contextul în care Sfântul Apostol staturează relaţiile dintre soţi şi în care trebuie înţeleasă reglementarea dată este „în Hristos şi în Biserică”. Ce înseamnă aceasta? Înseamnă că, în universul credinţei, lucrurile dobândesc semnificaţii mult mai înalte, greu de descifrat pentru o minte legată prea mult şi prea tare de teluric, de plăcerile lumeşti, de dorinţele trupeşti. „În Hristos şi în Biserică” înseamnă să înţelegem lucrurile aşa cum le înţelege Hristos, dintr-o perspectivă eminamente spirituală, şi aşa cum le-a transmis şi propovăduit nealterat Biserica.

Pentru credinţa şi spiritualitatea ortodoxă, temerea de Dumnezeu constituie o virtute a vieţii creştine. În Psalmul 110, 10 citim că „începutul înţelepciunii este frica de Domnul”. Aceasta echivalează cu sentimentul conştientizării existenţei şi lucrării lui Dumnezeu, ca o instanţă morală absolută, de la care fiecare îşi primeşte încă din viaţă şi îşi va lua plenar după sfârşitul acesteia şi mai ales în viaţa viitoare şi veşnică plata ostenelilor sale, adică răsplata pentru faptele bune sau osânda pentru păcatele şi fărădelegile săvârşite în timpul vieţii acesteia. Atâta timp cât trăieşte după propria sa voie şi poftă, omul nu se teme de Dumnezeu, ci doar de lumea şi de oamenii în şi între care trăieşte, ca nu cumva acestea să îi fie obstacole în calea împlinirii sale personale. În momentul în care, fie prin intermediul unor evenimente fericite, fie negative, realizează rolul lui Dumnezeu în viaţa sa, începe să se teamă. Să se teamă de faptul că nici măcar el nu este aşa cum s-a crezut. Să îşi conştientizeze slăbiciunile şi vulnerabilităţile sale.

Teama de a nu întrista pe alesul ei întru Domnul

Diadoh al Foticeii, un scriitor filocalic, vorbeşte despre două forme generale ale acestei temeri de Dumnezeu – „frica gheenei” şi „dragostea împărăţiei”. Acestea corespund stării duhovniceşti a omului. Din perspectiva morţii şi a judecăţii de după ea, păcătosul trăieşte „frica gheenei”, teama de a nu experia chinurile veşnice ale iadului, în timp ce, paradoxal, cei cu o viaţă bineplăcută Lui trăiesc teama „dragostei împărăţiei”, adică grija neîncetată de a nu supăra cumva pe Tatăl Ceresc şi, astfel, de a fi privaţi de dragostea pe care o vor trăi veşnic cei virtuoşi, în împărăţia cerurilor.

Mai mult chiar, aceeaşi spiritualitate răsăriteană identifică trei forme generale ale virtuţii „temerii de Dumnezeu”, arătând că într-un fel se teme robul de stăpânul său, ca nu cumva să i se ia viaţa sau să fie vândut pentru nesupunerea sau neputinţa sa; într-un alt fel se teme slujitorul, că nu îşi va primi plata de la cel care l-a tocmit; şi în cu totul alt fel se teme fiul de tatăl său, ca nu cumva să îi înşele aşteptările, ca nu cumva să îl supere pe cel care i-a făcut atâta bine şi îi arată atât de multă dragoste. În plus, prin firea ei, iubirea umanizează autoritatea, făcând-o mai blândă şi de aceea şi supunerea sau ascultarea devine cu plăcere asumată şi mai uşoară.

Într-o astfel de cheie duhovnicească trebuie să fie înţeleasă şi trimiterea la „teama femeii de bărbat”. Dacă într-o relaţie, într-un cuplul sau într-o familie, nu este prezent Hristos, cei doi parteneri sau soţi le privesc pe toate pur uman, căutând fiecare dintre ei să îşi dobândească, în mod egoist şi pătimaş, plăceri şi împliniri prin intermediul celuilalt. Abia atunci se pune problema folosirii egoiste a sentimentelor şi slăbiciunii celuilalt, a profitării de bunătatea şi supunerea acestuia. Atunci doar se stabileşte o ierarhie a poftelor şi dorinţelor, a trebuinţelor şi a nevoilor, precum şi o ierarhie a beneficiarilor acestora. De altfel, într-o astfel de relaţie, partenerul îşi pierde una dintre cele mai importante calităţi ale sale, aceea de subiect liber al unei relaţii egal împărtăşite, transformându-se, pentru celălalt, într-un obiect de satisfacere sau de împlinire a poftelor şi plăcerilor sale.

Teama sau temerea femeii creştine nu are, aşadar, sensul de teamă a unei roabe faţă de proprietarul ei şi al copiilor lor, aşa cum se întâmpla în lumea veche, nici aceea a slugii faţă de stăpânul şi superiorul ei, ci teama de a nu întrista pe alesul ei întru Domnul, care în fiecare moment şi în fiecare clipă a vieţii lui caută să îi aducă bucurie şi să contribuie la dobândirea mântuirii ei, nesupărând-o şi neîntristând-o cu nimic, niciodată. (Intertitlurile aparţin redacţiei)

Pr. prof. univ. dr. Ioan C. Teşu, Facultatea de Teologie Ortodoxă „Dumitru Stăniloae“, Iaşi
Sursa: http://www.ziarullumina.ro/

Sfântul Ioan Gură de Aur – despre petrecerea femeii în casă

Am preluat acest articol de pe blogul Marilenei:

(Migne, P. G. 59,340-342)

Nimic, nimic nu este mai tare decât femeia evlavioasă şi înţeleaptă, spre a potoli şi a modela sufletul barbatului prin cele care ea vrea. Căci nu-i rabdă [bărbatul] aşa nici pe prieteni, nici pe dascăli, nici pe stăpânitori, cum [o îngăduie] pe îndemnatoarea şi sfătuitoarea care locuieşte împreună cu el. Căci îndemnul ei are şi oarecare plăcere, din pricină că el o iubeşte foarte pe împreună sfătuitoarea sa. Şi vă pot spune de mulţi bărbaţi aspri şi neîncovoiaţi, care au fost domoliţi astfel. Căci aceasta este şi părtaşă a mesei şi a patului, şi a facerii de copii, şi a vorbelor, şi a lucrurilor de taină, şi a intrărilor, şi a ieşirilor, şi a multor altor lucruri, fiind legată întru toate de el şi atât de lipită de el, precum capul este legat în chip firesc de trup. Şi, dacă este înţeleaptă şi grijulie, peste toate va călca şi le va birui, pentru grija faţă de soţul ei.

De aceea o îndemn să facă lucrul acesta şi să-l sfătuiască cele de trebuinţă [pe bărbat]. Căci, după cum spre virtute, aşa şi spre răutate, are multă putere [să-l îndemne]. Aceasta [femeia] l-a pierdut pe Avesalom, aceasta pe Amon, aceasta era [să-l piardă] şi pe Iov. Aceasta l-a scăpat pe Nabal de ucidere, aceasta a salvat întregul neam. Căci şi Debora şi ludita au arătat isprăvi vrednice de bărbaţii conducători de oşti. Şi mii de alte femei.

De aceea şi Pavel zice: „Ce ştii tu, femeie, dacă îţi vei mântui bărbatul?” (I Corinteni 7,l6). Şi în acele vremuri vedem pe Persida şi Mariam, şi Priscilla că se ating de luptele apostoleşti. Pe care este de neapărată trebuinţă şi voi să le urmaţi cu sârguinţă, şi nu numai cu vorbele, ci şi cu faptele să vă domoliţi [rythmizein] soţul.

– Şi cum să-l educăm prin fapte?
– Când el nu te vede nicidecum fiind rea, nici doritoare de lucruri scumpe şi iubitoare de împodobire, nici cerând lucruri de prisos, ci îndestulându-te cu cele ce ai. Căci atunci, atunci te va îngădui când îl sfătuieşti. Iar dacă filosofezi cu vorbele, iar cu faptele faci cele contrare, va dispreţui multa ta flecăreală. Dar când împreună cu vorbele îi dai învăţătură şi cu faptele, atunci te va primi şi va fi mai mult convins. De pildă, când nu cauţi aur, nici mărgăritare, nici haine scumpe, ci, în locul acestora, cuviinţa, întreaga înţelepciune, cugetul cel bun; când aduci de la tine acestea şi ceri de la el [tot] acestea.

Căci, dacă e nevoie să faci ceva spre plăcerea bărbatului, atunci sufletul trebuie [să-l înfrumuseţezi], iar nu trupul să îl împodobeşti şi să-l strici. Căci nu o va face aurul atârnat de ea aşa de iubită şi dorită aceluia, cât întreaga întelepciune şi cugetul bun faţă de soţul ei. Acestea mai mult îl cuceresc pe bărbat. Căci acea podoabă [a trupului] îi este şi povară în plus, şi strâmtorare a banilor, şi îi dă şi multă grijă şi cheltuială. Pe când cele spuse îl vor pironi pe bărbat de femeie.

Căci cugetul bun şi prietenia şi dorul nu dau nici griji, nu fac nici cheltuială, ci cu totul dimpotrivă. Căci şi acea împodobire ajunge la saturaţie în urma obişnuinţeil2, pe când cea a sufletului înfloreşte în fiecare zi şi aprinde mai tare flacăra. Încât, dacă vrea să placă bărbatului, să-şi împodobească sufletul cu întreaga înţelepciune, cu evlavia, cu cârmuirea casei.

Extras din Omilia a LXl-a a Comentariului la Sfânta Evanghelie după Ioan.

Avem de a face cu o societate în care bărbaţii erau cei care se ocupau cu afacerii publice, iar femeile cu treburile gospodăriei. Femeia este centrul de greutate al unui cămin. De pacea ei lăuntrică atârnă mersul bun al familiei. Ea trebuie să fie ca o sugativă care absoarbe neregulile celorlalţi, pentru ca apoi să le topească în adâncul rugăciunii şi dragostea sa jertfelnică. Astăzi, de cele mai multe ori, femeia este incisivă, prea cutezătoare, şi asta se vede în starea generală a familiilor. Soţia, ca şi soţul, aleargă după bine şi confort. Amândoi sunt ca două pietre, şi când se ciocnesc ies scântei.

Filosofia este modul creştin de vieţuire. „Cealaltă filosofie” desemnează celelalte îndeletniciri virtuoase ale unui creştin adevărat: post, trezvie, milostenie, blândeţe etc. Femeia casnică a zilelor noastre este educată să ia aminte la telenovele, ştiri, reviste, discuţii la „o cară şi o ţigară”, bârfe, coafor, modă etc.
………………………………….
Duhul familiei creştine ar trebui să fie înlăuntru ca al unei chilii pustniceşti. Acest lucru ar putea speria pe mulţi, dar cine a intrat vreodată în chilia unui pustnic a simţit pacea adâncă de acolo, intimitatea, căldura chiliei. Acea pace covârşeşte sărăcia din jur, încât omul nu mai este deranjat de simplitatea locuinţei. Acea pace şi căldură – rod al unei vieţi de adâncă smerenie şi rugăciune – trebuie să locuiască în toate familiile. Mănăstirea Sludion, pe vremea Sf. Teodor, avea l000 de călugări şi era pace şi linişte şi trăire evanghelică. Dacă l000 de oameni puteau vieţui în pace, oare este greu să facă acest lucru 4-5 persoane? Aşa trăiau şi creştinii din Ierusalim pe vremea apostolilor: cu femei, copii etc., şi erau câteva mii.

Aşadar, dacă vrem să plăcem bărbaţilor, să-i ţinem într-o stare de plăcere. Şi îi ţinem într-o stare de plăcere, dacă îndepărtăm împodobirea şi înfrumuseţările. Căci toate acestea par că au o oarecare desfătare în vremea nunţii, dar mai pe urmă, cu vremea, se veştejesc. Căci dacă de cerul care este aşa de frumos şi de soarele care este aşa de strălucitor – decât care nici un trup nu este aşa [de frumos] – nu ne minunăm la fel, din pricina obişnuinţei [cu ele], cum ne vom minuna de un trup înfrumuseţat?

Acestea le spun pentru că vreau ca voi să vă împodobiţi cu podoaba cea sănătoasă pe care a poruncit-o Pavel: „Nu cu aur sau mărgăritare sau cu haine scumpe, ci cu ceea ce se cuvine femeilor care au făgăduit să vieţuiască în cinstire de Dumnezeu, prin fapte bune” (I Timotei 2, 9-l0).

Sursa foto

Sursa: Nihil sine Deo: Sfantul Ioan Gura de Aur – despre petrecerea femeii in casa

Portretul femeii creștine

„Noi, ca femei creştine, ar trebui să căutăm să reflectăm frumuseţea, ordinea, excelenţa şi harul lui Dumnezeu în omul dinăuntru şi în cel din afară.
Soţia creştină are un motiv în plus să găsească echilibrul în privinţa aceasta. „Femeia înţeleaptă” din „Pilde” 31 este frumoasă din punct de vedere fizic şi bine îmbrăcată (Pilde 31; 17, 22). Ea este un compliment pentru soţul ei. Dacă o soţie se îmbracă neglijent şi neîngrijit, dacă nu se preocupă de înfăţişarea ei fizică, ea aruncă o lumină negativă asupra soţului ei…
Când Apostolul Pavel i-a scris lui Timotei despre cum ar trebui să fie lucrurile în Biserică, şi-a luat timp să vorbească despre felul în care se îmbracă femeile. Instrucţiunile lui arată echilibrul dintre atitudinea interioară a inimii femeii şi vestimentaţia şi comportamentul ei.
Pavel îndeamnă femeile „să se roage îmbrăcate în chip cuviincios, cu ruşine şi sfială (cu decenţă şi cumpătare), nu cu împletituri de păr, nici cu aur, nici cu mărgăritare, nici cu haine scumpe, ci cu fapte bune, cum se cuvine femeilor care spun că sunt evlavioase.” (I Timotei 2, 9-10).
Înfăţişarea exterioară a femeii creştine trebuie să fie o reflectare a unei inimi simple, pure şi bine organizate; îmbrăcămintea şi coafura ei nu trebuie să fie extravagante, neobişnuite sau indecente, atrăgând atenţia asupra ei. Astfel, ea reflectă starea adevărată a inimii ei şi relaţia ei cu Dumnezeu…”

Sursa