Arhive etichetă | femeie

Maternitatea – un talant al fiecărei femei

image

„Fie că eşti mamă sau călugăriță, fie că eşti căsătorită sau nu, eşti femeie – alcătuită diferit de bărbat, iar maternitatea este în firea ta. […]
O femeie este dătătoare de viață,fie că a avut sau nu bucuria de a da naştere unui copil. Continuă lectura

Anunțuri

Rugăciune pentru naștere ușoară

O, Preaslăvită Maică a lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătoasa roaba ta, vino intru ajutorul meu în vremea durerilor mele pe care le rabdă toate fiicele Evei în timpul naşterii. O, ceea ce eşti binecuvântată între femei, adu-ţi aminte cu ce bucurie şi dragoste te grăbeai să ajungi la ruda ta Elisabeta când aceasta a rămas însărcinată şi ce minune s-a arătat cu mama şi cu pruncul din pântecele ei şi, din nesecata milostivire a ta, dă-mi şi mie, umilei tale roabe, naştere uşoară! Dă-mi harul ca acest copil ce se află lângă inima mea să strige cu bucurie aşa cum Sfântul prunc Ioan s-a inchinat Dumnezeului şi Mântuitorului nostru, Care din iubire pentru noi, păcătoşii, nu S-a ruşinat, ci a acceptat să fie prunc. Bucuria negrăită de care s-a umplut inima ta feciorelnica la naşterea Fiului şi Dumnezeului tău să-mi aline durerea! Mântuitorul tău născut de tine, să mă păzească de moartea care curmă viaţa multor mame la naştere şi să se numere rodul pântecelui meu în rândul aleşilor lui Dumnezeu! Auzi, Preaslăvită Impărăteasă a Cerurilor, smerita mea rugăciune, întoarce faţa ta spre mine şi nu mă ruşina, nădejdea mea, ci acoperă-mă, ajutătoarea creştinilor şi tămăduitoarea bolnavilor cu Acoperământul tău in ceasul chinurilor şi al durerilor, ca să mă învrednicesc să cunosc că tu eşti Maica milostivirii şi să slăvesc bunătatea ta, căci tu nu nesocoteşti niciodată rugăciunile celor sărmani şi îi izbăveşti pe toţi cei ce te cheamă în ceasul necazurilor. Amin.

Recomandare: Rugăciuni pentru pruncul ce se află în pântecele mamei

Rugăciuni pentru pruncul ce se află în pântecele mamei

Prima rugăciune

O, Multmilostive Doamne, Ziditorul şi Creatorul cerului şi al pamântului şi al tuturor făpturilor, Cel ce ai revărsat binecuvântarea Ta asupra soţilor creştini: iată moştenirea Domnului, copiii care sunt darul Lui; Mulţumesc Ţie, Doamne, că m-ai făcut să mă împărtăşesc de această binecuvântare şi de darul Tău şi Te rog, binecuvânteaza rodul pântecelui meu, sfinţeşte-l cu Duhul Tău Cel Sfânt, ca să intre în rândul copiilor Tăi iubiţi şi învredniceşte-l să se împărtaşească cu Sfintele Taine ale Bisericii iubitului Tău Fiu şi Dumnezeului meu, Iisus Hristos, ca prin ele să se sfinţească şi sa se cureţe de păcatul strămoşesc.

Doamne Dumnezeul meu, eu şi rodul pântecelui meu suntem copiii mâniei, dar Tu, Părinte, milostiveşte-Te de noi şi stropeşte cu isop pruncul acesta, ca să se cureţe şi mai alb decât zapada să se facă. Înăreşte-l şi păzeşte-l în pântecele meu până în ceasul când va trebui să se nască. El nu a fost ascuns de ochii Tăi când a fost zămislit. Tu i-ai dat viaţă şi suflare. Păzeşte-mă de frică şi de duhurile rele care vor să nimicească lucrul mâinilor Tale. Dăruieşte-i înţelepciune şi ca trupul lui să crească sănătos, curat şi întreg şi la ceasul cuvenit să-l nasc cu bine. Dă-mi tărie şi putere pentru a naşte, grăbeşte în ajutorul lui şi uşurează durerile mele, pentru că acesta este făptura Ta, zidirea puterii Tale minunate, lucrarea milei şi milostivirii Tale.

Adu-ţi aminte de cuvintele Tale; Tu m-ai scos din pântecele mamei mele, Ţie îţi aparţin de la naştere, Tu m-ai alinat la sânul mamei. Tu eşti Dumnezeul Care ştii şi vezi nevoile oamenilor. Tu ai spus: femeia la naştere va suferi pentru că a venit ceasul ei. Doamne, pentru această milă a Ta şi pentru inima Ta multmilostivă mă rog Ţie, binevoieşte să alini durerea mea pe care Tu mai dinainte ai cunoscut-o şi adu-l în lume pe pruncul Tău acesta viu şi sănătos. Ţie Ţi-l încredinţez, în mâinile Tale îl încredinţez, Doamne Iisuse Hristoase, ca să binecuvântezi rodul pântecelui meu aşa cum altădată binecuvântai copiii care erau aduşi la Tine, spunând: ,,Lăsaţi copiii să vină la Mine, căci a unora ca aceştia este Împărăţia Cerurilor.” Mântuitorule, aşa aduc şi eu înaintea Ta pruncul acesta, întinde asupra lui mâna Ta. Binecuvântează-l cu Duhul Sfânt şi sfinţeşte-l când va veni în această lume, binecuvântat şi botezat, fă-l om nou şi curăţeşte-l cu Sângele Tău, ca să fie curat şi mădular al Trupului Tău şi al Sfintei Tale Biserici, ca din buzele lui să se audă laudă înălţată Ţie şi să fie moştenitorul vieţii veşnice prin Sfintele Tale patimi şi în numele Tău cel sfânt, Iisus Hristos. Amin.

Doamne şi Mântuitorul meu, da-mi putere ca să nasc cu bine acest prunc pe care îl iubesc ca să-l cresc în învăţătura creştină şi să-l dedic slujirii Tale şi a Sfintei Tale Biserici. Amin.

A doua rugăciune

Doamne, cel care ai zis oamenilor: „Creșteti și vă înmulțiți și stăpâniți pământul” binecuvântând nașterea de prunci, arată mila ta și acestui copil ce se află încă în pântecele mamei sale, și ajută-l să se nască la vremea de Tine rânduită. Dă-i lui, Doamne, creștere firească, sănătate și putere.

Părinte Ceresc, Care porți de grijă păsărilor cerului și înfrumusețezi crinii țarinii, poartă de grijă și acestui copil care n-a văzut încă lumina soarelui. Nu ne părăsi pe noi robii Tăi și ocrotește cu harul Tău pe pruncul acesta al nostru și binecuvântează nașterea lui după mulțimea milostivirii Tale.

Iar mai apoi, luminându-l cu Sfântul Botez, să îl faci pe el un mădular ales al Sfintei Tale Biserici, ca să Te laude şi să te binecuvânteze în toată viaţa lui şi în vecii vecilor. Amin.

Doamne și Mântuitorul meu, dă-mi putere să nasc cu bine acest prunc pe care îl iubesc ca să-l cresc în învățătura creștină și să-l dedic slujirii Tale și a Sfintei Tale Biserici. Amin.

Recomandări:
Rugăciunea femeii însărcinate
Rugăciune pentru naștere ușoară

„Gânduri despre crucea preotesei…” – III

Familia Pr. Dumitru Staniloae

Familia Pr. Dumitru Staniloae

Precum se ştie, preotul are o anumită rânduială de nevoinţă peste care nu se poate trece. Preoteasa nu are dreptul să îi ceară să se unească trupeşte în anumite zile, în posturi, înainte sau după Sfânta Liturghie. Şi, fireşte, nici preotul nu trebuie să îi ceară aşa ceva soţiei sale. Nu cu multă vreme în urmă, un preot care călca această rânduială a visat că Maica Domnului îi tăia mâinile…

Dragostea trupească este binecuvântată de Dumnezeu numai dacă se ţine seama de rânduielile bisericeşti, care sunt foarte precise în această problemă.

Voi aminti aici exemplul celui mai cunoscut preot de mir care a trăit într-o aspră nevoinţă cu soţia sa, ducând crucea fecioriei. Au trăit ca fraţii, şi darurile duhovniceşti cu care i-a binecuvântat Dumnezeu au fost pe măsură.

Voi vorbi despre Sfântul Ioan din Kronstadt. Sigur că el nu trebuie să fie înţeles ca un exemplu absolut de înfrânare: scopul preotului nu este de a nu se atinge de soţia sa. Un preot care are copii ştie să înţeleagă problemele credincioşilor mai bine decât un preot fără copii – fie că trăieşte în curăţie, fie că soţia sa este stearpă. Numai prin sporire duhovnicească acest raport poate fi inversat. Sfântul Ioan din Kronstadt înţelegea problemele celor căsătoriţi mai bine decât orice alt preot.

Nu am de gând să propun aici calea pe care a mers Sfântul Ioan ca pe un ţel care ar trebui atins de toţi preoţii. Nici nu consider că aşa stau lucrurile. Sfinţenia Sfântului Ioan nu a provenit numai din faptul că s-a înfrânat de la unirea trupească cu femeia sa. Unii eretici consideră că unirea trupească dintre soţi trebuie defăimată pentru ca soţii să fie bineplăcuţi lui Dumnezeu. Sfântul Ioan nu defăima această unire şi nici nu recomanda altora asceza ca pe o procedură magică de agonisire a Sfântului Duh.

Până să citesc mai multe despre viaţa Sfântului Ioan, mă gândeam că între el şi soţia sa a fost o relaţie distantă, rece, că de fapt căsnicia lor a fost un fel de contract prin care el, pentru că nu îşi dorea monahismul, a încercat să aleagă o căsnicie ciuntită: citisem undeva că soţia sa a acceptat cu greu înfrânarea pe care i-o cerea Sfântul.

Mare a fost bucuria mea când mi-am dat seama că am greşit. Ei au avut o dragoste puternică unul faţă de altul. Lipsa dragostei trupeşti a fost covârşită de plinătatea dragostei sufleteşti.

Cu trei zile înainte de a muri, sfântul a aflat că soţia sa, bolnavă la rândul ei, era întristată de faptul că nu îl poate îngriji. „Spuneţi-i soţiei mele că este întotdeauna cu mine, şi eu sunt întotdeauna cu ea”[1]. O astfel de dragoste este veşnică[2].

Preoteasa trebuie să îşi iubească mult soţul. El nu este numai un slujitor al altarului, ci este şi bărbatul ei. Faptul că el este preot nu trebuie să îi micşoreze dragostea, însă trebuie să cureţe dragostea de toate reziduurile sau de toate mişcările egoiste şi pătimaşe.

Înainte de a se mărita cu un viitor preot, înainte deci de a deveni preoteasă, o fată trebuie să se gândească foarte serios dacă face faţă exigenţelor care se impun. După ce s-a măritat, nu mai poate spune că nu a avut timp să conştientizeze responsabilităţile care o aşteaptă, nu mai poate da bir cu fugiţii.

Dragostea soţiei părintelui Ioan, Matuşka Elisabeta, se vedea în fiecare zi petrecută lângă părintele. Nepoata lor relata că ea „nu şi-a îngăduit niciodată să se amestece în treburile Batiuşkăi; n-a încercat nicicând să iasă în faţă sau să treacă drept egala lui; rămânând mereu în umbră, ea strălucea de razele slavei lui, ale minunatelor lui fapte creştineşti. […] Aşa cum părintele Ioan nu avea o viaţă personală, dăruindu-se slujirii aproapelui său, tot astfel E.K. nu trăia niciodată pentru ea; cercul activităţii ei era marcat de slujirea rudelor şi a celor apropiaţi: se bucura de bucuriile lor şi se întrista de necazurile lor…”[3]

Unde a dus-o pe preoteasa Elisabeta Konstantinova această vieţuire smerită? La neîmplinire? Nici gând. Ea sporise în viaţa duhovnicească, urcase pe scara desăvârşirii. Sfântul Ioan, bucurându-se de jertfelnicia ei, spunea despre ea: „Soţia mea este un înger”[4]. Aceste cuvinte nu erau simple alintări convenţionale. Aceste cuvinte erau spuse cu seriozitate: mergând pe calea smerită a slujirii soţului ei, preoteasa Elisabeta câştiga raiul.

Când părintele Dumitru Stăniloae a fost întrebat dacă a cunoscut vreun sfânt în viaţă, el a răspuns: „Da, pe soţia mea”. Răspunsul părintelui i-a mirat pe mulţi, mai ales pe cei care se aşteptau să audă din gura părintelui vreun nume de ieromonah din vremurile noastre.

Nu este greu să facem o paralelă între soţia Sfântului Ioan şi soţia părintelui Stăniloae. Amândouă au ştiut să trăiască nu în umbra, ci în lumina pe care o răspândeau soţii lor. Ele au trăit pentru a-şi ajuta soţii să trăiască pentru Biserică. Au mers pe calea smereniei, care nu este alta decât calea dobândirii lui Dumnezeu.

„E adevărat că preoteasa Maria Stăniloae a cunoscut crucea familiei, în care intră şi naşterea şi creşterea copiilor, dar Elisabeta Konstantinova, trăind în înfrânare cu soţul ei, nu a cunoscut această cruce. Ea a fost mai degrabă o maică, a fost un fel de călugăriţă, nu poate fi model pentru preotese…” – ar putea spune cineva care nu a citit viaţa Sfântului Ioan.

Da, este adevărat că viaţa unei familii fără copii este foarte diferită de viaţa unei familii cu copii. Numai că familia Sfântului Ioan nu a fost lipsită de copii. Sfântul şi soţia sa au crescut un copil, o nepoată a lor rămasă orfană. Acest amănunt este foarte important: creşterea copiilor modifică viaţa unui preot. Grijile sunt altele. E adevărat că trebuie ca orice creştin să se lase în seama lui Dumnezeu, dar responsabilităţile unui părinte (fie el şi adoptiv) nu sunt puţine.

Dacă nu ar fi crescut această nepoată,       rău-voitorii ar fi putut spune despre ei: „normal că au ajuns la sfinţenie, dacă nu au avut altceva de făcut, dacă nu aveau cu ce altceva să îşi ocupe timpul…”.

O astfel de gândire este superficială. Sfinţenia nu este o cale de umplere a timpului, este o cale a crucii.

Nepoata părintelui povestea: „Cu toate sarcinile gospodăriei, mătuşa nu mă neglija. Îşi petrecea tot timpul liber cu mine […]; mai târziu, când am mers la şcoală, îmi pregătea micul dejun, mă ducea zilnic la şcoală, mă lua acasă şi mă asculta la lecţii…”[5]

Care e diferenţa dintre o mamă care nu are grijă de copilul său şi o mamă adoptivă care, departe de a fi vitregă, se dedică din tot sufletul creşterii unui copil? Diferenţa este că cea de-a doua este mai „mamă” decât prima.

Putem spune că părintele Ioan şi soţia au fost părinţii nepoatei lor. Chiar dacă nu au fost părinţi trupeşti, i-au arătat mai multă dragoste decât arată copiilor lor mulţi dintre părinţii naturali.

Deşi au trăit în feciorie, Sfântul Ioan şi preoteasa Elisabeta nu au dus viaţă monahicească. Înfrânarea nu a fost o cale de micşorare a dragostei, o împuţinare nefirească a sentimentelor. Ei au fost soţ şi soţie, şi au avut unul faţă de celălalt o dragoste puternică şi curată, o dragoste care ar putea rămâne ca pildă vrednică pentru cei care se pregătesc să se căsătorească.

Ar fi foarte multe de spus despre chipul adevăratei preotese… Aş vrea să mă opresc aici, cerându-mi iertare cititorilor care ar fi vrut să găsească un articol mai armonios. Nu am avut în minte decât să deschid un subiect, să atrag atenţia asupra faptului că e nevoie de cărţi pentru preotese – atât de cărţi care să le ajute pe preotese să îşi înţeleagă rostul, cât şi de cărţi care să le ajute pe fetele care vor să devină preotese să îşi dea seama dacă sunt sau nu pregătite să ducă o asemenea cruce. Vreau să le spun acestora că în vremurile în care trăim este nevoie, poate mai mult ca niciodată, de preotese cu sufletul curat, de preotese care să fie modele pentru femeile din parohie. Este o cruce foarte grea pentru o fată să se pregătească să fie preoteasă. Dar este şi o cruce frumoasă, o cruce care împlineşte.

Despre această cruce, ca şi despre crucea preotesei, cel mai bine ar putea scrie chiar o preoteasă, sau un preot, iar nu un mirean. Ca mirean, eu nu pot scrie decât cum mi-aş dori să fie o preoteasă. Dar părerile subiective nu au aceeaşi valoare cu experienţa de viaţă.

Nu vreau să închei acest neconvenţional articol fără a reveni la răspunsul părintelui Stăniloae la întrebarea dacă a cunoscut vreun sfânt.

„Da, pe soţia mea.” S-ar putea scrie o carte numai despre acest răspuns al părintelui: este unul dintre cele mai adânci răspunsuri ale sale, este un răspuns care valorează cât un tratat de teologie.

Părintele Stăniloae nu este ca un împărat care îşi laudă în faţa supuşilor împărăteasa, pentru a se împărtăşi el însuşi din laudele aduse ei. Este un preot care dă mărturie despre faptul că sfinţenia este posibilă în zilele noastre. El nu a apreciat-o în mod egoist numai pe soţia sa. Cuvintele sale sunt de fapt cuvinte de apreciere pentru oricare dintre preotesele care merg pe acelaşi drum pe care a mers şi Maria Stăniloae.

M-aş bucura să fie cât mai multe astfel de preotese. Chiar dacă soţii lor nu vor vorbi altora despre comoara lor, sau poate că nici măcar nu o vor înţelege. Dar important este ca astfel de comori să fie cât mai multe.

Ar fi bine dacă, după citirea acestui articol, cititorii se vor ruga ca Dumnezeu să înmulţească numărul preoţilor vrednici şi al preoteselor vrednice. Ar fi un semn că aceste rânduri nu au fost scrise degeaba…


[1] Idem, p.132.

[2] Părintele Porfirie Taumaturgul, marele sfânt al vremurilor noastre, a văzut într-o vedenie că un părinte pe nume Yannis îşi îmbrăţişa soţia în lumina raiului. Trecuţi la cele veşnice, cei doi purtau unul pentru altul aceeaşi dragoste binecuvântată, care nu se împuţinase. Dragostea pătimaşă trece, dar dragostea curată biruie timpul.

[3] Idem, pp.132-133.

[4] Idem, p.138.

[5] Idem, p. 134.

Sursa: „Noi sfinți preoți de mir” – Danion Vasile

Din aceeași serie:

„Gânduri despre Crucea preotesei…” – I

„Gânduri despre Crucea preotesei…” – II

„Gânduri despre crucea preotesei…” – II

La întrebarea „ce este preotul?”, aş putea răspunde astfel: preotul este acel păstor care, iubindu-şi oile cu aceeaşi dragoste cu care Sfântul Timotei de la Esfigumenu şi-a iubit soţia, este gata să se jertfească pentru mântuirea lor. Această definiţie nu este completă, dar arată una dintre trăsăturile fundamentale ale preotului[1].

Preotul este inima care bate pentru mântuirea credincioşilor, care suferă pentru grijile, neputinţele şi căderile lor, care se roagă lui Dumnezeu pentru întreaga lume.

Ce este preoteasa? Este jumătatea acestei inimi. Face preoteasa Sfânta Liturghie? Nu. Spovedeşte preoteasa? Nu. Măcar o sfeştanie face? Nici atât.

Atunci cum este ea jumătate de preot?

Pe omul pe care diavolii nu îl pot birui prin gânduri păcătoase, încearcă să îl biruie ispitindu-l prin cei de aproape ai săi. Prin cine să atace diavolii pe preotul care luptă împotriva lor? Prin preoteasă… (Viaţa părintelui Dimitrie Gagastathis ne oferă imaginea tristă a unei preotese care îşi prigoneşte soţul în fel şi chip…)

Dacă preoteasa îşi iubeşte bărbatul şi se teme de Dumnezeu, atunci are grijă ca nu cumva să îi fie părintelui pricină de sminteală: să nu îl supere, să nu îl mâhnească, să nu îl ispitească să calce posturile…

Ar fi multe de spus aici. Oricum, direcţia pe care am pornit nu este cea bună. Preoteasa nu trebuie definită în funcţie de răul pe care nu trebuie să îl facă, ci în funcţie de binele pe care trebuie să îl facă. Ea trebuie să îi fie sprijin în toate. Ea nu este o anexă a bărbatului ei, o hidră cu care el trebuie să se lupte până la sfârşitul vieţii. Preoteasa trebuie să fie un suflet cald şi iubitor, un suflet jertfelnic.

Cel care se pregăteşte să devină preot nu trebuie să caute o soţie care să aibă cât mai puţine defecte, astfel încât să îl stânjenească cât mai puţin în slujirea sa. Ci trebuie să caute o soţie încununată cu cât mai multe virtuţi, care să îşi folosească talanţii pentru a-l sprijini cu toată fiinţa ei. Iată care preoteasă este jumătate de preot! Aceasta, şi nu alta.

În privinţa tinerilor care, dorindu-şi preoţia, îşi caută fete pentru însurătoare, trebuie să fac o observaţie personală: am avut colegi care, grăbindu-se să primească preoţia, s-au căsătorit fără a avea timp să îşi dea seama dacă fata este potrivită pentru a fi preoteasă. După căsătorie, şi-au dat seama că s-au pripit. O fată nu trebuie luată de soţie numai pentru că tânărul vrea să devină preot. Trebuie luată de soţie o fată care are calităţile necesare pentru a fi preoteasă, şi nu numai atât: trebuie luată o soţie care, înainte de a fi preoteasă bună, va şti să fie o soţie bună. Cum ar putea o femeie care nu a ştiut să fie o soţie bună să devină peste noapte o preoteasă bună?

Am în minte exemplul unuia dintre cei mai buni colegi ai mei de facultate. Un tânăr virtuos, iubitor de Dumnezeu. S-a căsătorit, dorindu-şi din toată inima să fie preot. Dar, după căsătorie, au apărut neînţelegeri între el şi soţia sa. Înainte de a fi hirotonit, s-a pus problema divorţului. Chiar dacă nu au divorţat (şi poate îi va ajuta Dumnezeu să rămână împreună, şi să meargă împreună pe calea cea bună), totuşi sunt aproape de acest pas.

Când se gândesc la însurătoare, unii tineri studenţi teologi spun că fata pe care o vor lua trebuie să fie fecioară. Este firesc să caute o fecioară, pentru că preoteasa trebuie să fie un suflet curat, un suflet care nu a fost vătămat de păcatul desfrâului. Există pravile foarte clare despre aceasta.

Dar nu stă totul numai în feciorie. Dacă o fată este fecioară, nu înseamnă că neapărat este bună de preoteasă. Cazul prietenului meu este cât se poate de grăitor. Da, o viitoare preoteasă trebuie să fie fecioară. Dar trebuie să fie şi credincioasă, şi smerită, şi înţeleaptă, şi iubitoare, şi, şi, şi… Sunt atâtea virtuţi care se leagă una de alta. Dacă singura virtute a viitoarei preotese este fecioria, nu va putea să fie un sprijin pentru soţul ei.

Nu intru acum în detalii legate de cazurile neconvenţionale. O cunoştinţă de-a mea, care acum este preoteasă, spunea că nu i se pare normal ca în vremurile noastre să se insiste atât asupra fecioriei preotesei şi să se treacă cu vederea păcatele tinerilor care vor să devină preoţi.

După învăţătura Bisericii, atât viitorul preot, cât şi viitoarea preoteasă trebuie să fie încununaţi cu cununa fecioriei. Curentul modernist care nu ţine seama de această învăţătură este de influenţă diavolească. Diavolul vrea ca familia preotului să nu fie o mică biserică, ci un lăcaş al neînţelegerilor, al dezbinării şi al patimilor. Faptul că au existat preoţi sau preotese care înainte de căsătorie nu au mers pe calea virtuţii, dar care după căsătorie s-au pocăit şi au fost modele de virtute, nu trebuie să fie generalizat. E adevărat faptul că unii tineri care şi-au pierdut fecioria şi unele tinere care au păcătuit înainte de a se cununa, după ce mai apoi s-au pocăit, primind binecuvântare de la duhovnicii lor şi cu dezlegare de la episcop au ajuns preoţi şi preotese cu viaţă aleasă. Numai că astfel de excepţii nu fac altceva decât să întărească regula: o astfel de cale este cel puţin riscantă, şi pe mulţi i-a dus în ghearele morţii. Cu hirotonia nu trebuie să se joace nimeni. Tot aşa cum nu ar trebui să se joace nimeni nici cu Sfânta Împărtăşanie, luând-o hoţeşte şi fiindu-i prilej de osândă.

Dacă stăm să ne gândim, dintr-o mie de păcătoşi se pocăiesc foarte puţini. Şi pravilele Sfinţilor Părinţi privitoare la fecioria tânărului care îşi doreşte să fie preot sau la fecioria fetei care se gândeşte să devină preoteasă nu trebuie călcate în picioare din cauza unor observaţii subiective. (Nu vreau să insist asupra acestui subiect. Duhovnicii singuri vor rândui cele cuvenite…)

Voi mai observa însă un singur lucru: că dacă viitorul preot şi-a luat de soţie o fecioară fată, care a ştiut să reziste ispitelor vrăjmaşului diavol şi tinerilor care au plăcut-o, aceasta îl va ajuta pe părinte în viaţa de înfrânare pe care o cere slujirea preoţească. Şi invers, cine nu a ştiut să se înfrâneze înainte de nuntă se va înfrâna cu greu după nuntă.


[1] A păcătuit oare Triantafil primind botezul musulman? Nicidecum, deoarece nu a făcut-o din puţinătatea credinţei, nu a făcut-o pentru a-şi cruţa viaţa, ci a făcut-o pentru a-şi câştiga soţia. Nu numai că nu s-a temut de mucenicie, ci, la vremea rânduită de Dumnezeu, s-a învrednicit de ea. A avut plată îndoită: şi cunună de mucenic a luat, şi soţia şi-a câştigat-o. Oricum, nu trebuie să se înţeleagă, în mod pripit, că sunt îngăduite păcatele dacă scopul e binecuvântat; „scopul scuză mijloacele” numai dacă totul e făcut după Evanghelie: dacă Triantafil ar fi primit botezul musulman pentru a avea câştiguri lumeşti, oricât de mari ar fi fost acelea, păcatul său ar fi fost osândit de Dumnezeu.

Sursa:„Noi sfinți preoți de mir” – Danion Vasile

Din aceeași serie:

„Gânduri despre Crucea preotesei…” – I

„Gânduri despre Crucea preotesei…” – III

„Gânduri despre Crucea preotesei…” – I

„Sfinţii Mucenici Marchian şi Nicandru erau târâţi de prigonitori spre locul de osândă. Soţia lui Marchian îi urma cu băieţelul în braţe, strigând după ei:

– «De ce mi-ai spus să nu mă tem pentru viitorul tău când am venit la voi în temniţă?»

Dar Marchian, înfrânându-şi simţămintele, i-a răspuns:

– «Nu te apropia de mine».

Cu mintea rătăcită de durere, ea alerga şi-l trăgea de mantie şi, punându-i copilul la picioare, striga:

– «Bărbate, de nu ţi-e milă de mine, uită-te la bietul copil, la drăgălaşul prunc! Nu face din mine o văduvă şi din el un orfan cu încăpăţânarea ta!»

Marchian îi ruga pe cei din jur să o dea de-o parte, zicând:

– «Vă rog, despărţiţi-ne, ca să-mi plinesc mucenicia!»

Atunci un creştin pe nume Zotic l-a prins de mână şi i-a spus:

– «Fii curajos, omule, şi luptă lupta cea bună, şi dobândeşte-ţi cununa!»

Marchian a răspuns:

– «Lasă-mi mâna şi ia-o pe cea a soţiei mele şi, trăgând-o înapoi, adu-i mângâiere. Ia pruncul de la picioarele mele şi pune-i-l în braţe, şi ţine-o departe până se va sfârşi totul. Nu trebuie să mă vadă murind».

Apoi mucenicul şi-a luat copilaşul în braţe şi, privind către cer, l-a blagoslovit zicând:

– «Doamne, Dumnezeule Atotputernic, ia acest copil întru grija Ta deosebi».

Biata femeie a fost luată cu mare greutate. Fără îndoială, această încercare a fost mai grea pentru Marchian decât chinurile morţii.”[1]

***

„Nu te teme soţul meu, nu-ţi pierde curajul în faţa morţii. Stai tare în credinţa lui Hristos. Căci paharul morţii ţine doar o clipită, după care te vei veseli împreună cu mucenicii lui Hristos. Şi eu voi fi fericită, căci voi fi soţie de mucenic…”[2] Cu aceste cuvinte a fost încurajat de către soţia sa Sfântul Nou Mucenic Pavel Rusul, care a primit mucenicia de la musulmanii hulitori de Dumnezeu.

***

Doi sfinţi mucenici, două feluri de soţii. Am început acest scurt articol despre rolul preoteselor citând fragmente din Vieţile Sfinţilor din două motive: primul este că preoţia e, sau mai bine zis ar trebui să fie, o mucenicie nesângeroasă, cu timp şi fără timp, pentru slujirea oilor cuvântătoare al căror păstor este preotul. (Şi că orice preoteasă ar trebui să înţeleagă că este soţie de mucenic.)

Al doilea motiv pentru care am arătat cât de diferite pot fi atitudinile soţiilor de mucenici este că prăpastia dintre ele reflectă cât se poate de bine raportul dintre preotesele vrednice şi cele nevrednice.

Nu ştiu să existe vreo carte despre rolul şi valoarea preoteselor. Prin articolul de faţă încerc să schiţez câteva idei, fără a avea în minte o altă finalitate decât nădejdea că, dacă printre cititori se vor număra şi câteva preotese, acestea vor înţelege cât de importantă este chemarea lor şi vor căuta să înţeleagă cât mai bine cum trebuie să se pregătească pentru a-L sluji pe Dumnezeu.

De obicei sfaturile sunt date de către cei înţelepţi celor mai puţin înţelepţi. Dar cei cu adevărat înţelepţi nu se simt jigniţi nici dacă primesc sfaturi de la cei mai puţin înţelepţi decât ei. De aceea nădăjduiesc ca rândurile mele să nu fie citite cu un aer de superioritate de către preotesele cărora mă adresez. Scriu mai ales pentru faptul că, terminând Facultatea de Teologie, mulţi dintre colegii mei au devenit preoţi; soţiile lor sunt acum preotese. În urma discuţiilor pe care le-am avut cu unii dintre colegi atât înainte, cât şi după nunta lor, observam împreună că în zilele noastre foarte mulţi preoţi sunt traşi înapoi de către soţiile lor, că focul râvnei unor slujitori ai altarului este aproape stins după ani de zile de căsnicie.

Poate vor fi şi vreunii creştini care se vor folosi de acest articol, căci, înţelegând cum ar trebui să fie o preoteasă, le vor ajuta pe preotesele de care sunt apropiaţi să îşi înţeleagă chemarea. Aşa cum o parohie ar trebui să se îngrijească de preotul ei, ar trebui să se îngrijească şi de preoteasă. Pentru că nu numai păstorul îşi modelează păstoriţii, ci şi păstoriţii îşi modelează păstorul.[3]

Repet încă o dată că scopul meu nu este de a prezenta în amănunţime chipul unei preotese model: nu sunt în măsură să fac acest lucru. Îmi pot imagina un asemenea model, dar nu aş putea înţelege în totalitate trăsăturile unei preotese pentru simplul motiv că nu sunt preot, soţia mea nu este preoteasă, şi deci nu cunosc în amănunţime problemele pe care le întâmpină o preoteasă.

Aş putea imagina un model ideal. Dar ar fi la fel de riscant precum este modelul ideal pe care îl are un monah despre viaţa de familie. De obicei, experienţa nu poate fi înţeleasă din afară.

O vorbă din popor spune că „preoteasa este jumătate de preot”. Dacă această vorbă este înţeleasă aşa cum trebuie, se dovedeşte cea mai simplă, cea mai clară şi în acelaşi timp cea mai vastă definiţie a preotesei ideale.

Nu consider că este de folos să dau o altă definiţie. Înainte de a completa şi de a explica frumoasa definiţie populară, ar trebui să dau definiţia preotului ideal.

Dacă preoteasa se defineşte în funcţie de bărbatul ei, care îi este cap, bărbatul se defineşte în funcţie de Capul său, care este Hristos. Nevrând să risc a da o definiţie incompletă, voi face o paralelă între slujirea preoţească şi viaţa Sfântului Mucenic Timotei de la Esfigmenu.

Soţia sa fusese luată de un musulman care, după ce o convinsese să lepede credinţa creştină, o trecuse în haremul său. Sfântul Timotei, pe numele de botez Triantafil, încerca în fel şi chip să o convingă să se întoarcă la el şi să renunţe la credinţa musulmană[4].

După rugăciuni îndelungate, soţia i-a transmis că vrea să se lepede de credinţa musulmană, dar că singura condiţie pentru a putea reveni acasă era ca el să primească formal botezul musulman – tăierea împrejur, şi să îşi recapete femeia, ascunzând faptul că a rămas creştin.

Triantafil a înţeles că aceasta era singura cale de salvare a soţiei sale, aşa că, aducându-şi aminte de Sfântul Apostol Pavel – care ar fi fost gata să primească şi anatema numai pentru a-i aduce la Hristos pe fraţii săi iudei – a acceptat propunerea.

După ce au trăit o vreme printre musulmani, au fugit fiecare la o mănăstire. După ce a vieţuit o vreme în Sfântul Munte Athos, monahul Timotei s-a întors între musulmani, L-a mărturisit pe Hristos şi a luat cununa muceniciei.


[1] David şi Mary Ford, Căsătoria, cale spre sfinţenie – Vieţile Sfinţilor căsătoriţi, Editura Sophia, Bucureşti, 2001, p. 252.

[2] Idem, p. 225.

[3] Nu de multă vreme o prietenă îmi spunea că a invitat o preoteasă, împreună cu copiii ei, la un spectacol de muzică uşoară la Sala Palatului. Am certat-o prieteneşte, şi i-am spus că acolo s-ar vătăma nu numai copiii, care sunt la vârsta grădiniţei, ci şi preoteasa. Şi ce exemplu mai este pentru creştini o preoteasă care îşi petrece timpul liber ascultând ritmuri zăpăcite? Unul bun, în nici un caz.

[4] Cer iertare cititorilor care s-ar aştepta să găsească o altfel de abordare a „problemei” preoteselor; nu vreau să profit de faptul că fiecare autor este liber să îşi expună ideile aşa cum crede de cuviinţă. Nici nu vreau să suplinesc puţinătatea ideilor mele prin înşiruirea unor elemente luate din Vieţile Sfinţilor. Dar acesta este modul în care înţeleg eu problema. Nu pot să o prezint altfel decât o văd eu însumi. Faptul că fac multe paranteze pentru a explica lucrurile într-un mod neconvenţional nu e motivat de o criză de originalitate. Fiecare trebuie să spună ceea ce are de spus nu în aşa fel încât să atragă aplauzele cititorilor, ci în aşa fel încât să fie cât mai sincer cu sine însuşi. Aş fi putut începe acest articol scriind despre cât de important este ca o preoteasă să fie smerită. Dar, nefiind presat de exigenţele unui studiu sistematic, evit încorsetările. Nu contest valoarea unor asemenea studii, ci dimpotrivă. Dar îmi este mai uşor să mă exprim altfel. Cred că o anumită formă stilistică trebuie păstrată numai pentru a nu afecta mesajul. Ar fi absurd să cânţi un fragment din slujba parastasului pe ritmuri de manele sau de hip-hop. Totuşi, nu mi se pare nepotrivit să vorbesc despre trăsăturile preotesei ideale făcând comparaţii cu vieţile Sfinţilor Mucenici.

Sursa: „Noi sfinți preoți de mir” – Danion Vasile

Din aceeași serie:

„Gânduri despre Crucea preotesei…” – II

„Gânduri despre Crucea preotesei…” – III

„ROLUL FEMEII ÎN FAMILIE, BISERICĂ ȘI SOCIETATE” – Pr. Ilie Cleopa

Femeile MironositeAm fost chemat la Manastirea Varatic, unde au venit reprezentanti de la consiliul ecumenic de la Geneva si acolo m-au pus sa vorbesc ceva in legatura cu rolul femeii in familie, in societate si in Biserica.
M-am gandit la predica Sfantului Ioan Gura de Aur ” Pentru purtarea de grija de femei si pentru supunerea si cinstea femeii catre barbat „, din ” Impartirea de grau „. Al doilea, mi-am adus aminte de datoria diaconitelor din ” Tezaurul liturgic ” de Badea Ciresanu. Pe urma tot in problema asta, mi-am adus aminte de la ” Facere „, este un cuvant al Sfantului Ioan Gura de Aur, de ce a numit Dumnezeu pe femeie ajutatoare barbatului, ” ca nu-i bine sa fie omul singur, sa-i facem ajutatoare asemenea lui „; si de colo de colo am improvizat asa cateva idei, dupa care am inceput sa schitez predica.
Eu credeam ca daca sunt atatia teologi, atatia profesori poate dupa slujba vor vorbi ei. Dupa slujba am mers cu totii la casa oficiala a manastirii. Ne-a dus cu corul acolo, cantand, cum este regula lor. Si mitropolitul din Liban printr-un translator a zis :
– Mata esti Ilie Cleopa ?
– Da.
– Ai sa ne vorbesti la conferinta.
– Fie voia Domnului.
Mitropolitul Ardealului, Antonie, se apuca si ma recomanda la toata multimea aceea, iar un episcop m-a recomandat in limba engleza. Eu care nici romaneste nu stiu bine le-am spus : ” Prea Cuvioasa maica stareta, prea cucernici parinti, consilieri, preoti si iubiti frati.
Am fost chemat aici sa slujesc si sa tin un cuvant. Dar sa stiti ca azi va vorbeste de aici de la tribuna asta un cioban. Sa nu asteptati mare lucru de la mine. Am pazit oile manastirii pana mai deunazi pe un munte acolo si n-o sa va lovesc in gandire cu nimic din cele ce asteptati de la mine. Pentru ca eu am invatat sa pasc oile, eu sunt calificat sa fac branza, sa pasc oile, toate ale ciobanului.
Eu sunt poreclit calugar. Pentru ca s-a intamplat sa ma numesc calugar, dar calugar nu m-am facut niciodata in viata, ca a te face calugar este mare lucru. Cum sa spun eu ca sunt monah inaintea oamenilor, cand inaintea lui Dumnezeu nu sunt ? Calugarul trebuie sa fie inger in trup, nu asa cu viata grosolana cum o duc eu, in pacate si neputinta ! Eu sunt poreclit calugar si am si acest vot, pe langa celelalte, si fac ascultare. Sia m sa incerc, in virtutea acestui vot sa va spun cate ceva.
Mi-atis pus sa vorbesc despre rolul femeii in familie, in societate si in Biserica.
Ca sa vorbim aceasta predica trebuie sa luam istoria lumii de la capat. Dumnezeu face pe om androgen, adica barbat si femeie. Dar intelepciunea cea fara margini a Lui, Care pe toate le-a facut mai presus decat mintea omeneasca, n-a inzestrat pe femeie cu insusirile barbatului, dar nici pe barbat cu insusirile femeii, numai cand se intalnesc amandoi sa formeze omul. Si l-a facut Dumnezeu barbat si femeie. Nu spune asa la Facere ?
Si dumnezeiescul Ioan Gura de Aur zice : ” Iata de ce-a zis intelepciunea cea nemarginita : ” Nu-i bine sa fie omul singur. Sa-i facem ajutatoare asemenea lui „.
Da, femeia este egala cu barbatul, dar numai dupa fire, nu dupa dregatorie. Cand a adus-o pe femeie la Adam i-a zis : ” Cum se cheama asta ?” ” Femeie. Aceasta-i os din oasele mele si carne din carnea mea; ea se va numi femeie, pentru ca este luata din barbatul sau „.
Aici este egala femeia cu barbatul, ca-i os si carne din barbat, luata din coasta lui, dar nu dupa dregatorie. Ca Dumnezeu a pedepsit-o pe Eva imediat, ca ea a intins mana intai. Si primul canon i-a spus : ” De ce-ai facut asta ? Pentru ca ai intins mana si ai mancat, inmultind voi inmulti durerile tale si intru dureri vei naste fii „. Si a doua pedeapsa : Intoarcerea ta catre barbatul tau si el te va stapani „.
Nu le convenea ce le spuneam ca erau mai multe femei. Dar cand spuneam de bine bateau din palme, iar cand nu, puneau capul jos !
Uite ce, le-am zis. Cat ar fi femeia de invatata, trebuie sa fie supusa barbatului. Ca barbatul este cap al femeii si Hristos cap al barbatului. In ordinea asta este ierarhia in familie.
Iata cum este : Pe femeie a lasat-o Dumnezeu ajutatoare omului. De aceea zice Sfantul Ioan Gura de Aur : ” femeia este liman al barbatului „. Barbatul, saracul, vine amarat cu cele mai mari greutati in societate, conduce osti, razboaiele; este mare raspunzator la intreprinderi de stat, in guvern, vine obosit. Dar femeia trebuie sa fie liman. Sa stie sa-l intampine totdeauna cu un cuvant bun, cu blandete, sa-i pregateasca mancarea, sa-i faca haine, sa-l porneasca, sa-l primeasca cand vine de undeva. Intotdeauna ea trebuie sa fie aceea care sa odihneasca pe barbat, pentru ca-i ajutatoarea lui.
Dar cea mai mare misiune pe care o are femeia in familie, nu-i asta : numai sa-i faca mancare barbatului si imbracaminte. Cea mai mare misiune pe care o are femeia in familie, rolul ei este sa fie mama de copii ! Sa fereasca Dumnezeu pe femeia aceea care vrea sa inlature durerea nasterii ! Pentru ca primul canon pentru ca a gresit, asta a fost : Intru dureri vei naste fii. Sfantul Ioan Gura de Aur zice : Daca fugi de durerea nasterii, de durerea vesnica vei da !, de durerea cea din iad. Dumnezeu a pus cu masura dulceata impreunarii cu durerea nasterii. Si tu, daca fugi de la durere spre placere, vei cadea in durerea vesnica „. Asa citim in cartea ” Impartirea de grau „, cuvant pentru mireni, unde arata cum sa fie mireasa si mirele la casatorie.
Nnu fugi de la durere spre placere, adica numai sa traiesti cu sotul, dar sa nu faci copii, ca in durerea cea vesnica te duci. Ca daca fugi de la durere spre placere, vei cadea in mainile si in bratele cele vesnice ale iadului, ca nu vrei durerea care ti-a randuit-o Dumnezeu, ci vrei sa traiesti in placere si sa omori copiii.
Sa fereasca Dumnezeu ! Mai bine nu se nastea femeia aceea care isi omoara copiii. Pentru ca este pacat impotriva Duhului Sfant. Apoi unde trebuia sa gaseasca Dumnezeu copilului mai bun salas ca in pantecele maicii lui ? Si de acolo il scoti si il dai la caini si il omori ? ” Care balauroaica – spuen Sfantul Efrem Sirul -, care leoaica, care ursoaica si-ar omori vreodata puiul sau ? Si tu fiinta rationala si cuvantatoare faci mai rau decat animalele cele salbatice, cand ai ajuns sa-ti omori copiii.
Du-te sa intalnesti in padure o scroafa cu purcei. Eu eram in padure – am stat noua ani si sapte luni prin muntii astia singur -, si am intalnit o scroafa cu purcei intr-un munta la ” Poiana Crainicului „. Eram singur. Cand am dat fata in fata cu ea, sa fereasca Dumnezeu, m-am intors, ca am avut un brad si m-am agatat de dansul. S-o repezit ca fulgerul la mine. Cand ai pus mana pe un purcel te-a facut praf; poti sa mori tot atunci. Si vanatorii se tem de ei. Asa isi apara purceii scroafa salbatica. Numai mamele crestine isi ucid copiii !
Asa sunt legile firii date de Dumnezeu : mama sa-si apere fiii sai. Dar omul rational sa fie mai rau decat toate fiarele si dobitoacele si sa-si omoare copiii ? Vai si amar de acele mame !
Fereasca Dumnezeu ! Toate pacatele sunt grele, dar acesta este mai greu decat toate. De aceea Sfintii Parinti il pedepsesc asa de greu. Si le-am spus la Varatic : Si Apostolul Pavel, gura lui Hristos, vasul alegerii, spune asa, cand vorbeste de femeie : Si ea se va mantui prin nastere de fii. Iar dumnezeiescul Gura de Aur, care merge in urma cu talcuirea la Sfantul Apostol Pavel, zice : Femeia cand a murit nascand, moare pe altarul jertfei. Este martira ! Tocmai de aceea Biserica pregateste femeia pentru moarte inainte de nastere. Poate sa fie oprita 30 de ani de Impartasanie, daca este gravida nu mai ai voie sa o opresti. O spovedesti si o impartasesti in fata mortii; ca la cele tinere, mai cu seama, durerea nasterii este ca in iad. N-ati auzit ce spune in Psaltire : Acolo ( in iad ) sunt dureri ca ale aceleia ce naste.
Sunt o seama care mor in durerile nasterii. De aceea Biserica, prin dumnezeiestii Parinti, luminata de Duhul Sfant, spune : ” Femeia care este gravida, este dezlegata si pregatita de moarte „, ca multe se intampla sa moara; de aceea nu o opresti de la impartasire. Iar daca se intampla si moare, ea isi pune viata pentru copil, ea este martira; ca asa ne-a invatat apostolul. Pentru durerile acele Dumnezeu ii iarta toate pacatele si este ca o mucenita, ca o martira.
Vine deunazi una la mine si-mi zice : ” Parinte am insuficiente psihice si mi-a spus doctorul ca n-am voie sa nasc; sa-mi dai voie sa fac avort „. ” Fugi de-aici criminalo ! Ai venit sa ma conduci tu pe mine, sa inveti pe popa carte ? Sa mori de-o mie de ori, sa te faci martira, numai sa te spovedesti si sa te impartasesti. Cine ti-a spus o nebunie ca aceasta ? De unde vii tu ? Sa-ti dau voie eu sa faci crima ?”
Ei, asa a fost vorba, ca daca moare femeia nascand, moare la datoria ei cea mai sfanta de pa pamant, sa fie mama de copii.
Dupa ce-am vorbit mai mult de rolul femeii in familie, am aratat ca nu numai sa-i creasca, ca si fiarele nasc; trebuie sa-i creasca in frica si certarea Domnului. Si la aceasta osteneala trebuie sa ia parte si barbatul, nu numai femeia, ca amandoi l-au facut pe copil. Ca daca nu-i creste in frica si certarea Domnului, ii vai si amar de cate greutati intampina in viata ! Se fac niste fiare, nu copii.
Pe urma am trecut la rolul femeii in societate.
Uite ce ! In biserica i-a spus Apostolul femeii sa taca. In societate ea poate ocupa servicii ca si barbatul. Si le-am dat un exemplu :
Daca acum s-ar face un intuneric bezna, fara nici o lumanare, fara nici o lampa sau bec. In timpul asta o mana binefacatoare vine si pune o lumanare aici in mijlocul nostru. Toti s-ar bucura ca a aparut o zare de lumina. Dar lumanarea asta care sta aici, pusa in slujba tuturor, vorbeste ? Nu vorbeste ! Tace, dar face doua lucruri in folosul tuturor. Ea se jertfeste si lumineaza.
Folosindu-ne si pe noi si dand lumina la atatia, ea se jertfeste si incepe a se topi, incet, incet si se topeste pana ajunge la sfesnic. Doua lucruri face tacand – zice Sfantul Ioan Gura de Aur -, Tace luminand si se jertfeste tacand. Acesta este rolul femeii in societate.
O femeie la locul ei de munca, unde a randuit-o Dumnezeu, daca este curata, daca este credincioasa, daca este corecta, daca este harnica, daca este priceputa la toate, in toate problemele daca este prezenta, ea n-are nevoie sa predice, ca viata ei predica.
Aici se implineste ce-a spus Talasie Libanul : Taci tu, sa vorbeasca lucrurile tale !, sau Mustra si cearta pe cei de-aproape de tine, prin puterea lucrarii, nu prin multa vorbire !
In felul acesta ea este o lumina in sfesnic in societate si pentru toti care o vad si o aud si o inteleg, pentru ca este corecta in toate problemele. Asa si femeia in societate, este o lumina in sfesnicul societatii, daca la locul ei de munca are toate insusirile de care am spus mai sus.
Si am trecut de la rolul femeii in societate la rolul ei in Biserica, fiindca atunci ei venisera cu scopul acelor ce faceau preoti, ca faceau pe femei preoti si episcopi. Erau si cateva observatoare protestante. Acum, de rolul femeiii in Biserica, ce sa va spun ? Am auzit ca protestantii au ajuns la apogeul nebuniei. Un cioban va vorbeste; cine s-o supara, sa-mi ia opincile si gluga. De 5000 de ani a intemeiat Dumnezeu preotia, prin Moise si Aaron si fiii lui Levi si niciodata n-o dat porunca nimanui sa hirotoneasca persoane de gen feminin.
Poate ati auzit si de diaconite : Si va incredintez pe Feba, sora noastra, care este diaconita a Bisericii din Chencrea ( Rom. 16, 1 ). Dar, zic, v-ati pus intrebarea ce misiune aveau diaconitele ? Poate ati luat de acolo indrazneala si sa faceti diaconi din femei ! Voi credeti ca diaconitele, care au incetat sa mai fie din secolul IV in Biserica Ortodoxa, aveau aceeasi misiune ca un diacon ?
Aceste diaconite aveau sapte misiuni in Biserica. Datoriile diaconitelor, le-am spus acolo, ajutau al botezul femeilor, ajutau bolnavii la spitale, duceau impartasanie la femeile bolnave, slujeau la mesele agape, etc. Dar nicidecum n-aveau hirotonie, cum spune canonul 19 al Soborului VI Ecumenic : ” Iar hirotonie la diaconite, n-am cunoscut, fara numai hirotesii „. Ce este hirotesia ? Hirotonia se face in Altar, iar hirotesia afara de Altar. Este o singura rugaciune arhiereasca care se dadea inainte vreme, si acum se da la ierarhia inferioara a Bisericii, la slujitorii inferiori, cum erau : exorcistii, portarii, citetii, cantaretii, anagnostii, ipodiaconii, hartofilacsii etc.
Toti acestia aveau aceasta hirotesie sau binecuvnatare care o aveau si diaconitele; o imputernicire sa slujeasca, sa ajute in Biserica. Unii erau cu inmormantarile, portarii tineau bastoane in maini si atunci cand se spunea : ” Cei chemati, iesiti „, ei scoteau pe catehumenii, car einca nu erau botezati, din biserica. Le-am aratat misiunile lor.
Dar hirotonia cu hirotesia nu-i totuna ! Hirotesia este o mica sfintire care se da la slujitorii inferiori, iar slujitorii superiori : diaconul, preotul si arhiereul au hirotonia in Sfantul Altar. Este mare deosebire intre una si alta.
Sa nu credeti ca diaconita zicea ecteniile ca diaconul sau zicea evanghelia la popor sau se saruta cu preotul si se impartasea la Sfanta Masa, cum fac clericii. Nicidecum !
Apostolul Pavel a spus asa : ” vaduva care nu se marita sa fie hranita de la biserica. Care se marita nu greseste, dar mai bine sa ramana asa „. Pe femeile aceste vaduve si bolnave, care nu aveau barbat, Biserica le ajuta prin diaconite.
Ele teseau covoare pentru biserica, perdele, faceau lumanari pentru biserica, vestminte pentru preoti, faceau curatenie in Altar. Ele erau in slujba Bisericii, iar Biserica le purta de grija.
( Iosif Flaviu, marele istoric, ne arata ca la Biserica lui Solomon era astfel : In jurul bisericii celei mari, erau case pentru cele ce aveau sa tie fecioria pana la 30 de ani, si de atunci puteau sa se casatoreasca. Mai sus erau fecioarele bisericii, care se fagaduiau sa pazeasca viata curata pana la moarte. Apoi mai erau vaduvele bisericii. Si mai erau un fel de calugari numiti terapeuti. )
Aceste diaconite tineau evidenta fecioarelor si a vaduvelor dintr-o eparhie. Ele spuneau episcopului cate femei ajuta la toate bisericile, si li se dadea un ajutor. Asta era prima misiune a diaconitelor.
A doua misiune a diaconitelor. Ele stiau cate fecioare are Biserica. In timpul marilor persecutii nu erau manastiri cu crucea in varf, sa toace si sa traga clopotele, Biserica era in catacombe. Daca o fata se hotara in casa parinteasca sa pazeasca fecioria pentru Hristos, parintii crestini ii dadeau voie. Ii faceau o chiliuta cu icoane acolo sa se inchine si ea petrecea mai mult in post si rugaciune. Cum a fost si Sfanta Mare Mucenita Varvara.
Cine stia numarul acestora care isi afieroseau lui Hristos viata in sfintenie ? De ele se ingrijeau intai diaconitele si apoi episcopul locului, care le calugarea. Pana in secolul VI n-a avut voie preotul sa faca aclugarite; episcopul sfintea fecioarele. El se ducea la casele lor si le facea calugarite si le punea fagaduinta si tunderea in fata parintilor, ca nu erau manastiri, ca sa faca calugaria in fata altarului. Aceasta era a doua miosiune a diaconitelor.
A treia misiune a diaconitelor era cu catehizarea femeilor si botezul femeilor. Pentru ca diaconii si preotii aveau ungerea Sfantului si marelui mir, le puneau pe diaconite cu imputernicirea lor, sa le miruiasca pe femei, sa le catehizeze, sa le invete simbolul credintei si legea crestina. Iar la imbracarea si dezbracarea lor era foarte cuviincios sa fie femei; si acestea erau diaconitele. Asta era a treia misiune a diaconitelor.
A patra misiune era milostenia. Se strangea milostenie de la biserica pentru cei saraci si nacajiti si pentru cei ce aveau cereri si nevoi. Diaconitele trebuiau sa stie unde sa imparat aceste milostenii si care-i mai nacajit, sa-i dea raport la episcop.
A cincea misiune a diaconitelor era curatenia in Sfantul Altar si alimentarea lui. Ele alimentau altarul cu tamaie, cu smirna, cu untdelemn, cu lumanari de ceara, curatenia in Altar, fara sa se atinga de Sfanta Masa, de Sfantul Jertfelnic, cum sunt si calugaritele acum. Ca mai tarziu le-au luat locul chiar calugaritele si nu s-a mai simtit nevoia de diaconite.
A sasea misiune a diaconitelor. In sarbatori si Duminici, dupa ce ieseau de la biserica se dadea masa comuna cum era atunci. Se duceau diaconitele undeva aproape de biserica si adunau femeile sa le tina cateheze, sa le invete. Ele le spuneau de Sfanta Evanghelie.
A saptea misiune a diaconitelor. Ele faceau mare randuiala in biserica. Barbatii sa stea in partea dreapta si femeile in partea stanga in ordinea aceasta : cei prea batrani in frunte, cei mai carunti la spate, cei tineri pana la sfarsit si printre ei sa ramana o cararre ca sa mearga crestinii sa se inchine sa dea darul la altar.
Iata ce misiune aveau diaconitele, dar nu sa le faci diaconi, sa le imbraci cu stihar si sa le pui sa zica ectenii. Asta este cea mai mare nebunie. Nu a fost aceasta niciodata. Ia ganditi-va dumneavoastra, in istoria Sfintilor Apostoli, in istoria Evanghelie, nu gasim vreodata ca au hirotonit Apostolii vreo femeie. Daca au fost sfintele mironosite, avem duminica lor dupa Pasti, fiind cinstite intocmai cu Apostolii, cum au fost : Maria Magdalena, Maria lui cleopa, Maria lui Iacob cel Mic, Salomia, Maximilia, Iunia, Iulia, Marta si Maria si celelalte femei sfinte, mironosite intocmai cu Apostolii.

Cat erau de mari ele dar nu au indraznit Apostolii sa le hirotoneasca. Nu se spune ca a hirotonit pe Maria sau pe alta. Au murit martire, au murit marturisind pe Hristos si intocmai cu Apostolii se cheama, ca ele au vestit Invierea intai si au mers dupa Mantuitorul pana la moarte si pana la Inviere, dar nicidecum nu spune in Sfanta Evanghelie ca au hirotonit vreuna.
Biserica le cinsteste ca pe Apostoli, dar nu ca pe diaconi sau ca pe preoti.

Părintele Cleopa

Sursa: Sfaturi Ortodoxe