Arhive etichetă | mama

Marșul pentru viață Suceava – 25 Martie 2017, Ora 15:00 [ACTUALIZAT]

AfisMarsPentruViata

MARŞUL PENTRU VIAŢĂ – Suceava 2017
SÂMBĂTĂ, 25 MARTIE 2017, ORA 15.00
Punct de întâlnire: Esplanada Casei de Cultură Continuă lectura

Rugăciunea mamei pentru copiii ei

Doamne, Iisuse Hristoase, milostivește-Te de copiii mei (numele), păzește-i cu acoperământul Tău, ferește-i de uneltirile celui rău, depărtează de la ei dușmanii, deschide urechile și ochii lor, dăruiește-le inimă smerită. Continuă lectura

Mama să-I vorbească lui Dumnezeu, iar Dumnezeu să-i vorbească copilului

image

„Ascultă-mă: să te rogi, şi apoi să vorbeşti. Aşa să faci copiilor tăi. Dacă le dai necontenit sfaturi, o să devii plictisitoare, şi când vor creşte, vor simţi un fel de apăsare. Să preferi, deci, rugăciunea. Să le vorbeşti prin rugăciune. Continuă lectura

Sfânta Nonna – model de soție, mamă și … preoteasă

Sfânta Nonna este mama Sfântului Grigorie Teologul.

Ea era originară din Capadocia, fiind crescută în credința ortodoxă. S-a căsătorit cu Grigorie, magistrat din Nazianz și membru al unei secte pagane din acea vreme. „În primii lor ani împreună pentru preaplinul credinței sale, ea nu putea îndura să nu poarte același jug cu el. Deși era cea mai puternică și mai vitează femeie, acesta era singurul lucru pe care nu putea să-l îndure – ar fi doar pe jumătate unită cu Dumnezeu din pricina înstrăinării lui, cel ce era parte din ea însăși, și neputinței de a adăuga legăturii trupești deplina unire a duhului. Deci cădea înaintea lui Dumnezeu zi și noapte, cu multă postire și multe lacrimi, stăruind către El pentru mântuirea capului ei. Și cu sârguință se afierosea pe sine soțului ei, înrâurindu-l în multe feluri, cu mustrări și povețe, arătându-i deosebită grijă ori răcindu-se față de el. Dar mai mult decât toate l-a câștigat prin însăți firea ei, și mai vârtos prin acea sârguință întru sfințenie, în stare să plece și să înmoaie sufletul, încât să se supună de bunăvoie nevoințelor virtuții.” (Sf. Grigorie Teologul)

Așadar, prin răbdare și rugăciune, Sfânta Nonna a reușit să-și aducă bărbatul la credința ortodoxă, acesta devenind ulterior episcop de Nazianz. „Iar bunul acesta păstor a fost roada rugăciunilor și călăuzirii soției sale, învățând de la ea ținta viețuirii unui bun păstor.” (Sf. Grigorie Teologul)

Sfinților Grigorie (1 ianuarie) și Nonna (5 august) li s-au născut trei copii: Sfânta Gorgonia (23 februarie), Sfântul Chesarie (9 martie) și Sfântul Grigorie Teologul (25 ianuarie), pe care mama sa l-a făgăduit cu totul lui Dumnezeu încă înainte de naștere. Deci amândoi părinții și toți copiii acestei familii au fost canonizați ca sfinți.

Cele mai frumoase cuvinte despre viața deosebită a mamei sale aveau să fie rostite de Sfântul Grigorie Teologul în anul 347, în cuvântarea de îngropare a tatălui său, Episcopul Grigorie de Nazianz, trecut la Domnul la vârsta de aproape o sută de ani:

„Am auzit Scriptura grăind: Femeie vrednică cine va afla? (Pilde 31,10), și că aceasta e un dar de la Dumnezeu, iar o căsnicie bună e rânduită de Domnul. Chiar necreștinii cred același lucru, căci zic ei: Că n-are bărbatul răsplată mai mare ca soția cea bună. Nici altă răsplată mai grea precât cea nărăvită la rău (Hesiod). […]

Unele femei s-au făcut vestite prin chivernisirea casei lor, altele prin căutarea celor dumnezeiești. Însă chiar de este anevoios a împlini deodată aceste lucruri, ea a întrecut pe toți în amândouă, prin înălțimea la care a ajuns în fiecare dintre ele și prin faptul că numai ea le-a adus laolaltă. Întocmai cum belșugul familiei sale sporea prin supravegherea înțeleaptă și plină de grijă, potrivit poruncilor și rânduielilor lui Solomon privitoare la femeia vrednică (Pilde 31, 10-31), de parcă nici nu s-ar fi îngrijit de credință, tot așa s-a afierosit pe sineși lui Dumnezeu și s-a îndeletnicit cu lucrurile dumnezeiești, ca și cum ar fi fost cu totul slobodă de îndatoririle familiei. Nu îngăduia nici uneia dintre fețele vieții sale să o stânjenească pe cealaltă, ci mai curând făcea astfel ca una pe alta să se încredințeze și să se întărească.

Ce vreme și ce loc de rugăciune au lipsit vreodată de la ea? Că aceasta îi era lucrul de căpetenie în orice zi. Cine asemenea ei să fi avut o astfel de nădejde a dobândi de-ndată cele cerute în rugăciune? Cine oare a mai cinstit ca ea mâna și chipul preoțesc? Ori a cinstit ca ea oricare cale filosoficească? Cine și-a înfrânat mai mult trupul prin post și priveghere? Ori să fi stat ca stâlpul la psălmuirea de toată noapte, ca și la cea din vremea zilei? Cine a iubit fecioria mai mult ca ea, păstrând totuși legătura căsătoriei? Cine a ținut mai mult partea orfanilor și văduvelor, ori să fi ajutat așa de mult la ușurarea suferințelor celor ce jeleau?

Poate sunt lucruri mărunte, iar unora le par chiar vrednice de dispreț, căci nu sunt ușor de atins de către cei mai mulți oameni, iar pizmuirea face ca lucrurile ce nu sunt ușor de atins să fie oarecum și de necrezut. Dar pentru mine acestea sunt cu totul vrednice de laudă căci ele erau întruchiparea credinței și lucrarea râvnei sale duhovnicești…”

Sfânta Nonna și-a urmat soțul în împărăția cerurilor la scurt timp. Și-a dat sufletul în mâinile Domnului în timpul slujirii Sfintei Liturghii, sprijinită de Sfânta Masă a Jertfelnicului Ceresc; și moartă, ea părea să fie adâncită în rugăciune.

Iată modelul de soție, care aproape o viață s-a rugat cu lacrimi și cu răbdare pentru întoarcerea soțului ei la credința cea dreaptă. Iar aceasta a făcut-o cu iubire, căci „cu sârguință se afierosea pe sine soțului ei, înrâurindu-l în multe feluri, cu mustrări și povețe, arătându-i deosebită grijă ori răcindu-se față de el”, și nu cu ceartă, ci „mai mult decât toate l-a câștigat prin însăți firea ei”.

Iată modelul de mamă, care a știut să sădească în inima copiilor săi  credința cea adevărată și dragostea de Dumnezeu, fiindu-le călăuză în dobândirea sfințeniei.

Iată modelul de preoteasă, care a reușit să le îmbine pe toate:

  • a purtat grijă de familia sa asemenea femeii vredince descrisă de Solomon (Pilde 31, 10-31);
  • și-a cinstit soțul l-a sprijinit în slujirea sa de păstor de suflete („Cine oare a mai cinstit ca ea mâna și chipul preoțesc?”);
  • a purtat grijă de cei aflați în suferințe și nevoi („Cine a ținut mai mult partea orfanilor și văduvelor, ori să fi ajutat așa de mult la ușurarea suferințelor celor ce jeleau?”);
  • pe toate le-a încununat cu rugăciune și postire („Ce vreme și ce loc de rugăciune au lipsit vreodată de la ea? Că aceasta îi era lucrul de căpetenie în orice zi. […] Cine și-a înfrânat mai mult trupul prin post și priveghere?”).

Sfânta Nonna nici nu s-a născut sfântă și nici nu a devenit sfântă peste noapte. Întreaga viață ea și-a petrecut-o apropiindu-se din ce în ce mai mult de Dumnezeu și crescând în virtute, maturizându-se treptat, prin încercările și frământările de zi cu zi. Iar strădaniile sale nu au rămas fără rezultat.

Să învățăm, așadar, din viața Sfintei Nonna, că nu trebuie să deznădăjduim, ci întreaga viață trebuie să lucrăm la creșterea noastră duhovnicească, nelăsând nici una din grijile lumești să ne abată de la această lucrare.

Resurse:

Ford, David și Mary, Căsătoria, cale spre sfințenie. Viețile sfinților căsătoriți, Ed. Sofia, București, 2001.

Saint Nonna Sisterhood

Calendar ortodox

„Nu-mi puteți ucide copilul!” – un exemplu de mamă adevărată

Nu destui ani în urmă am parcurs cartea lui Hans Killian „In spatele nostru stă Dumnezeu” (Editura „Kadmos”, Atena, 1960). Ultimul capitol, intitulat „Mostenire”, m-a cutremurat. Acum câteva zile am relatat întâmplarea descrisă în carte într-o nouă discutie despre avorturi (spun nouă discutie, deoarece a existat o continuare a ei prezentată de „Presa ortodoxă”; vezi nr. 692/4.4.1986). Nu gasesc cuvinte să descriu impresiile ce le-a pricinuit. Deoarece o mare parte a cititorilor „Presei ortodoxe” n-au băgat-o în seamă, consider oportun să o repet:

Pe scriitorul cărtii, renumitul medic chirurg, l-a vizitat o tânără doamnă ca să-i solicite ajutorul medical. Era sotie de medic, avea doi copii, de cinci si trei ani, si era însărcinată în luna a patra. Sotul ei fusese mobilizat si se afla pe Frontul de Răsărit. Doamna avea dureri la sânul stâng si sub bratul stâng depistase o mică umflătură tare. Medicul, după ce a ascultat-o, a început s-o examineze. Dar este mai bine să lăsăm cartea să continue:

„…Am palpat si am simtit un ganglion foarte tare, dar degenerat; de altfel putea simti oricine un întreg lant de astfel de ganglioni. Fără să arăt nici o expresie de surpriză, am palpat întreg sânul stâng, ce era înconjurat de o retea venoasă subtire de culoare neagră… M-a cuprins teama. După ce am examinat, ca să compar si să controlez, precum fac totdeauna – si sânul ei cel drept, am depistat îngrozit că si la acesta se puteau simti umflături tari. La un anume loc pielea se vedea primejdios de trasă. Si sub bratul drept se puteau simti, sub piele/ ganglioni mici si tari, si două umflături mai mari lângă vasele de sânge ce duc la mână. Era îngrozitor! Un cancer în crestere rapidă la amândoi sânii…

In timp ce bolnava se îmbrăca, cugetam în sinea mea, cum oare as putea să-i spun crudul adevăr în modul cel mai potrivit…

După ce bolnava s-a îmbrăcat si s-a asezat pe scaun, i-am spus imediat:

-Doamnă, faptul că lucrurile sunt foarte serioase îl cunoasteti si dumneavoastră. Că ne aflăm în fata unor hotărâri dificile, nu pot si nici nu trebuie să vă ascund.

Nu s-a pierdut, nici n-a început să plângă:

-Trebuie să vorbesc imediat cu sotul dumneavoastră. Trebuie să-l chemăm imediat de pe front. De această dată însă ochii ei au lăcrimat.

– Nu stiu unde este bărbatul meu. De câteva luni nu avem nici o veste de la el.

Faptul acesta a îngreunat si mai mult situatia, pentru că acum săraca femeie trebuia să ia singură hotărârea, o hotărâre ce va însemna moartea sau viata copilului ce-l purta sub inima sa. Trebuia să-i explic că este nevoie să ia o hotărâre si de aceea am continuat pe un ton aspru:

-Sunteti grav bolnavă, doamnă, si vă aflati fără îndoială în mare pericol. Schimbările apărute la pieptul dum neavoastră depind în mod sigur de sarcină. Ganglionii dumneavoastră se află în neregularitate si au degenerat prin influenta unor hormoni produsi din cauza sarcinii. Trebuie să întelegeti vă rog, că din pricina aceasta tre buie să vă propun întreruperea sarcinii. Asa cum se prezintă situatia dumneavoastră, nu vă pot lăsa copilul. Tre buie să încercăm să depistăm cauzele acestor umflături de la sâni si, pe cât ne stă în putintă, să oprim cresterea lor. Dar asta nu se poate face atunci când în corpul dumneavoastră circulă cantităti mari de hormoni datorită stării de graviditate, care, desigur, sunt folositori pentru copil, însă pentru dumneavoastră constituie un pericol aproape mortal. De aceea trebuie să se întrerupă sarcina. După părerea mea, nu avem altă alternativă?

M-a privit înspăimântată si, după ce si-a miscat capul în semn de dezaprobare, mi-a explicat cu o voce calmă:

-Nu! niciodată! Copilul nu-mi apaitine numai mie, ci si bărbatului meu niciodată nu-mi voi da consintământul ca să-mi fie luat. Imi este cu desăvârsire indiferent ceea ce s-ar putea întâmpla cu mine. Este o mostenire pentru bărbatul meu; de la lucrul acesta nu pot da înapoi. Stiu că viata mea se primejduieste. Si, ca s-o spunem deschis: Stiu că sunt pierdută. Asta o simt si numai pentru asta vă rog: tineti-mă în viată până ce va veni copilul. Vă implor pentru asta.

Am tăcut mult timp, biruit de cuvintele ei.

După aceea am mai încercat o dată s-o fac să-si schimbe părerea. Accentuându-mi cuvintele, i-am spus:

-Nu trebuie să vorbiti asa. Vă aflati în mare pericol asta este sigur, dar încă nu sunteti pierdută. Nimeni nu ar putea argumenta un astfel de lucru. Avem chiar o posibilitate. Poate as putea s-o formulez astfel: Ar fi cu putintă să vă salvăm, dacă am micsora lucrarea hormonilor sarcinii printr-o întrerupere urgentă a ei, sau prin oprirea lor, după care să operăm. Insă este sigur că mergeti spre catastrofă dacă nu se face lucrul acesta, chiar dacă v-as scoate din rădăcină amândoi sânii…

Când am terminat m-a privit direct în fată si mi-a răspuns aproape cu dusmănie:

-Lucrul acesta nu-l vreau. Nu-mi puteti lua copilul. NU MI-L PUTETI OMORÎ!

Niciodată, în numerosii mei ani de chirurgie, n-am întâlnit ceva asemănător. Miscat, am luat-o de mână.

-Bine, ati biruit! Se va împlini dorinta dvs. Vă rog să vă aranjati toate acasă, pe cât de repede puteti, si imediat după aceea veniti la clinică. Nu putem pierde timp.

Două zile mai târziu se afla în clinica noastră într-un salon linistit. La prima mea vizită am aflat-o linistită, manifestând o pasivitate aproape veselă. Din păcate era de datoria mea să-i fac noi comunicări triste. I-am spus că nu îmi puteam asuma riscul să îi scot amândoi sânii deodată. A doua zi, la ora 7, trebuia să operăm o parte si dacă mergea bine, după 2-5 săptămâni trebuia să operăm, cât se poate de adânc, si cealaltă parte…

Organismul tinerei femei era, pentru moment, încă în stare bună. Umflăturile, ce se măreau asa de repede, cu toate că pricinuiseră o vlăguire, nu influentaseră încă în mod dramatic starea ei generală.

Am discutat amănuntit despre operatie cu seful meu si mi-am ales ajutorii cei mai buni… Toate aceste măsuri, spre a ajuta cât mai mult la protejarea mamei si a embrionului… Când am intrat sterilizat în sala de operatie, toate erau gata. Locul care trebuia operat era descoperit. L-am examinat încă o dată, mi-am luat mănusile de cauciuc, le-am tras pe mâini si am început. Am tăiat direct, cu atentie, dejurîmprejur întreg sânul stâng, împreună cu pielea ce ne trebuia mai târziu. Am prins imediat cu pensete ve nele, din care curgea sânge. Am mers mai adânc, am lă sat neatinsă întreaga glandă a sânului lipită de muschii cei mari ai pieptului si le-am desprins pe toate împreună de pe peretele toracic…

După aceea a început partea a doua: Curătirea totală a ganglionilor de la subsuori si încheieturi. A fost o mun că obositoare, deoarece întreaga zonă se umpluse cu mici umflături canceroase. Toate tesuturile atacate s-au separat si mi-am întregit treaba mea ajungând până la buzele muschilor ce închid înspre înapoi adâncitura subsuorii. Aici există totdeauna ganglioni periculosi si acestia trebuiau negresit indepărtati…

Toată ziua dintâi am tinut-o sub observatie continuă pe tânăra femeie. Eu însumi mergeam foarte des la patul ei ca să mă conving că nu i s-a întâmplat nimic copilului. Din fericire, primele patru zile au trecut si copilul era în stare bună. Astfel, pentru moment, acest pericol fusese limitat…

In salon simteam că plutea o întrebare nepusă. Si într-adevăr, într-o zi, zâmbind nevinovat femeia mi-a pus următoarea întrebare:

-Domnule profesor, cam cât voi mai trăi oare?

Am înteles imediat. Voia să afle dacă i-a rămas încă destulă vreme să aducă copilul pe lume. N-am putut si n-am vrut s-o mângâi într-un mod ieftin. De aceea i-am spus numai atât:

-Nu mă mai întrebati despre asta, iubită doamnă.

O dată cu trecerea timpului am observat cu teamă că slăbea continuu…

Subiectul discutiei noastre era aproape întotdeauna în jurul copilului ce îl astepta si, când încercam să schimb vorba spre altele, ea îl readucea din nou cu insistentă la acelasi punct, în jurul căruia, precum se vede, se învârteau mereu toate gândurile ei. Cu o vie emotie, observam continuu că era atasată de ideea ca, pe acest copil ca mărturie a dragostei ei, să-l lase bărbatului ei spre a-l afla atunci când acela se va întoarce de pe front.

Nu puteam s-o las să îsi dea seama că nu eram în stare să iau parte la nădejdea ei. In taină, căutasem să aflu unde se afla bărbatul ei si, de la Cartierul General, am aflat confidential că întreaga grupare în care se afla si el se pierduse pe Frontul din Răsărit.

Intr-o zi i-am spus că în ziua următoare voiam să-i fac a doua operatie. A dat numai din cap.

Această a doua operatie a fost mult mai pretentioasă si mai periculoasă decât prima, deoarece starea generală i se inrăutătise…

Am lucrat repede si cu atentie, pe cât am putut mai bine. Cu cea mai mare grijă am oprit hemoragiile, ca să protejez circulatia sângelui. Ne aflam în luna a sasea si, prin urmare, copilul n-ar fi putut trăi dacă s-ar fi pricinuit o nastere prematură. Dar, în ciuda marii noastre concentrări, de data aceasta a trebuit mult mai mult timp ca să elimin sânul si să curăt subsuoara si ganglionii de la încheietură. Tesuturile deveniseră un cocolos si mereu atingeam în adânc noi mase canceroase.

Am terminat, am cusut rana mare si am aranjat instalatia de drenare. Am terminat fără a se ivi complicatii, dar mă îndoiam că vom avea o vindecare completă, deoarece numărul de globule albe din sânge era scăzut, în pofida tuturor efortunlor noastre. Am ramas asadar cu prins de o mâhnire profundă atunci când au scos-o pe bolnavă din sala de operatie. Faptul era înfricosător si simtământul că, în cele din urmă, toate vor fi zadarnice, ne îngreuia pe toti.

Pe mine mă chinuia încă o grijă cu desăvârsire dife rită, pe care o ascundeam cu precautie de femeie: că făptura aceea mică ar putea muri în ea. De aceea, ime diat după operatie, am mers sus, în camera ei, si am ascultat inima copilului. Bătăile erau slabe, dar totusi se simteau. Si au rămas asa si în următoarele zile. Intr-o dimineată m-a înstiintat, radiind de bucurie: copilul se miscase în pântecele ei. Simtise clar loviturile pricinuite de micile lui picioruse…

Ne apropiam de luna a saptea. Incepuse ultima luptă cu timpul. I-am propus să facă niste iradieri, ca să neu tralizăm niste celule maligne ce rămăseseră. Deoarece am prevăzut că s-ar putea teme să nu vatăme copilul am încredintat-o, fără ca ea să mă întrebe, că am putea izola copilul de influenta razelor. Dar nu a fost de acord si mi-a spus:

-Pentru care motiv să le facem? Stiu unde mă aflu.

Din zi în zi se vedea mai obosită… Rana nu se închidea. Locul care rămăsese deschis nu se vindeca. Puterile renăscute ale organismului ei ajunseseră la sfârsit…

A trecut si luna a saptea. Astfel că într-o zi am mers la ea si i-am spus:

-Dacă copilul vine acum, va putea rămâne în viată!

Niciodată nu voi uita manifestările care au urmat acestei vesti. Lacrimi de bucurie au strălucit în ochii ei si fata-i palidă si slăbită se vedea a se lumina dinlăuntru cu o strălucire de fericire. Pentru putine zile s-a îmbunătătit si starea ei. A prins putină culoare, dar după aceea, extenuarea trupească a progresat în mod nemilos.

In luna a opta i-am propus să i se provoace o nastere prematură. Ar fi mers la clinica ginecologică si ar fi adus copilul pe lume. Insă a refuzat. Voia să meargă acasă. Astfel a venit ziua când a părăsit clinica noastră. Sora ei s-a prezentat ca să o ia…

Le-am însotit pe amândouă până la masină. Pentru o clipă am mai rămas singur cu bolnava mea si am simtit că se lupta cu ea însăsi dar la sfârsit i-a scăpat de pe buze întrebarea de care mă temeam:

-Cât mai am încă de trăit?

Am evitat să răspund, miscând tăcut din cap. Nu voiam ca în ultima clipă să-i spun minciuni.

-Instiintează-mă când se va naste copilul, am rugat-o.

Iar ea mi-a făgăduit.

Am asteptat să-mi trimită vre-o carte postală, dar am rămas uimit când, într-o zi, am primit o scrisoare scrisă de ea însăsi:

„Iubite domnule profesor, – îmi scria – deoarece ati luat parte cu atâta căldură la lupta mea, veti fi si singurul care veti afla de la mine însumi vestea cea mare. Sunt foarte slăbită si trebuie să-mi economisesc puterile ce mi-au rămas. Deci: Acum zece zile a venit copilul pe lume. Un băietel. Un copilas mititel…

Inima îmi este atât de plină de recunostintă, încât îmi este cu neputintă să exprim prin cuvinte simtămintele mele. Recunostintă fată de Dumnezeu si recunostintă fată de dvs., iubite domnule profesor.

Ultimele săptămâni au fost destul de grele si uneori mă gândeam că nu voi putea rezista până în sfârsit. Mă rugam într-un mod cu desăvârsire copilăresc care, poate, pe un teolog l-ar fi putut face să râdă dispretuitor: „Dacă Tu esti acolo sus, si dacă Tu esti Dragoste, atunci dăru ieste-mi acest copil! Asa îi spuneam si El, în nemărginita Sa milostivire, a auzit rugăciunea mea, care era ca o silire.

Faptul acesta pentru mine înseamnă nespus de mult. Este cea mai mare mângâiere a mea pe ultima parte a drumului care se mai află înaintea mea. Moartea vine… Sfârsitul se apropie… Nu vreau să par mai bună decât sunt: si eu simt adeseori frică de moarte. Acea frică adân că pe care făptura o simte înainte de a pleca din această viată, si aceasta o pătimesc mai ales în timpul noptilor, când stau singură cu ochii deschisi în întuneric. Dar atunci mă mângâi cu gândul la copil care pentru mine consti tuie dovada vie a dragostei lui Dumnezeu…

Ieri am fost nevoită să-mi întrerup aici scrisoarea mea. A venit sora mea si m-a certat de-a binelea. Voia să mă facă să înteleg că de dragul copilului am datoria să rămân în viată. Acum, afară de faptul că nu stă deloc în propriile mele puteri să-mi prelungesc viata, consider ca o usurare acest punct de vedere: că la urma urmelor, chiar si cei mai iubitori dintre părinti nu pot face decât putine lucruri pentru copiii lor. Soarta lor, precum si a noastră, se află în mâinile lui Dumnezeu. In aceste puternice mâini părintesti încredintez acum cu desăvârsire pe toti cei pe care îi las în urma mea…

M-am trudit să fiu o mamă bună pentru copiii mei, care au fost pentru mine darul cel mai de pret. Vreme de zece ani întregi am fost legată de bărbatul meu cu o dragoste care n-a cunoscut niciodată nici cea mai mică umbră. Ca să le lasi pe toate acestea nu este usor. As vrea însă, ca si altă dată, să vă asigur -deoarece m-ati sprijinit în cele mai grele ceasuri ale mele – că merg înainte cu siguranta că le voi regăsi acolo pe toate învăluite în strălucire si eliberate de nimicnicia pământească. Adio pentru totdeauna!

P.S. Când vreodată se va întoarce bărbatul meu, dati-i vă rog, scrisoarea aceasta”.

După 14 zile am primit o hârtie care îmi vestea moartea ei. Scrisoarea n-am putut-o da, deoarece bărbatul ei nu s-a mai întors niciodată de pe Frontul de Răsărit”.

PRESA ORTODOXĂ, 18.04.1986 (GRECIA).

Sursa: Sfaturi Ortodoxe