Arhive etichetă | model

Ziua femeii și mamei

de Parintele Teofil Anastasoaie

„Nevoia omului modern de a fi sarbatorit isi face vadita prezenta in fiecare luna, in fiecare anotimp, cu diverse sarbatori – mai mult sau mai putin crestine. Primavara debuteaza din acest punct de vedere cu o sarba­toare inchinata femeii in a opta zi a lunii martie care s-a fixat in constiinta oamenilor fara ca acestia sa-si puna intrebarea de ce tocmai ziua de 8 martie, ce s-a petrecut in aceasta zi ?

Este o zi aleasa conventional, dar asezata nu intam­plator inaintea unui mare praznic crestinesc Buna Vestire. Politica amintitului regim ateu era una vicleana, anume de a umbri sarbatorile crestinesti prin asezarea altor sarbatori populare inaintea acestora si incetul cu incetul sa le stearga din constiinta oamenilor.

Continuă lectura

Anunțuri

„Nu-mi puteți ucide copilul!” – un exemplu de mamă adevărată

Nu destui ani în urmă am parcurs cartea lui Hans Killian „In spatele nostru stă Dumnezeu” (Editura „Kadmos”, Atena, 1960). Ultimul capitol, intitulat „Mostenire”, m-a cutremurat. Acum câteva zile am relatat întâmplarea descrisă în carte într-o nouă discutie despre avorturi (spun nouă discutie, deoarece a existat o continuare a ei prezentată de „Presa ortodoxă”; vezi nr. 692/4.4.1986). Nu gasesc cuvinte să descriu impresiile ce le-a pricinuit. Deoarece o mare parte a cititorilor „Presei ortodoxe” n-au băgat-o în seamă, consider oportun să o repet:

Pe scriitorul cărtii, renumitul medic chirurg, l-a vizitat o tânără doamnă ca să-i solicite ajutorul medical. Era sotie de medic, avea doi copii, de cinci si trei ani, si era însărcinată în luna a patra. Sotul ei fusese mobilizat si se afla pe Frontul de Răsărit. Doamna avea dureri la sânul stâng si sub bratul stâng depistase o mică umflătură tare. Medicul, după ce a ascultat-o, a început s-o examineze. Dar este mai bine să lăsăm cartea să continue:

„…Am palpat si am simtit un ganglion foarte tare, dar degenerat; de altfel putea simti oricine un întreg lant de astfel de ganglioni. Fără să arăt nici o expresie de surpriză, am palpat întreg sânul stâng, ce era înconjurat de o retea venoasă subtire de culoare neagră… M-a cuprins teama. După ce am examinat, ca să compar si să controlez, precum fac totdeauna – si sânul ei cel drept, am depistat îngrozit că si la acesta se puteau simti umflături tari. La un anume loc pielea se vedea primejdios de trasă. Si sub bratul drept se puteau simti, sub piele/ ganglioni mici si tari, si două umflături mai mari lângă vasele de sânge ce duc la mână. Era îngrozitor! Un cancer în crestere rapidă la amândoi sânii…

In timp ce bolnava se îmbrăca, cugetam în sinea mea, cum oare as putea să-i spun crudul adevăr în modul cel mai potrivit…

După ce bolnava s-a îmbrăcat si s-a asezat pe scaun, i-am spus imediat:

-Doamnă, faptul că lucrurile sunt foarte serioase îl cunoasteti si dumneavoastră. Că ne aflăm în fata unor hotărâri dificile, nu pot si nici nu trebuie să vă ascund.

Nu s-a pierdut, nici n-a început să plângă:

-Trebuie să vorbesc imediat cu sotul dumneavoastră. Trebuie să-l chemăm imediat de pe front. De această dată însă ochii ei au lăcrimat.

– Nu stiu unde este bărbatul meu. De câteva luni nu avem nici o veste de la el.

Faptul acesta a îngreunat si mai mult situatia, pentru că acum săraca femeie trebuia să ia singură hotărârea, o hotărâre ce va însemna moartea sau viata copilului ce-l purta sub inima sa. Trebuia să-i explic că este nevoie să ia o hotărâre si de aceea am continuat pe un ton aspru:

-Sunteti grav bolnavă, doamnă, si vă aflati fără îndoială în mare pericol. Schimbările apărute la pieptul dum neavoastră depind în mod sigur de sarcină. Ganglionii dumneavoastră se află în neregularitate si au degenerat prin influenta unor hormoni produsi din cauza sarcinii. Trebuie să întelegeti vă rog, că din pricina aceasta tre buie să vă propun întreruperea sarcinii. Asa cum se prezintă situatia dumneavoastră, nu vă pot lăsa copilul. Tre buie să încercăm să depistăm cauzele acestor umflături de la sâni si, pe cât ne stă în putintă, să oprim cresterea lor. Dar asta nu se poate face atunci când în corpul dumneavoastră circulă cantităti mari de hormoni datorită stării de graviditate, care, desigur, sunt folositori pentru copil, însă pentru dumneavoastră constituie un pericol aproape mortal. De aceea trebuie să se întrerupă sarcina. După părerea mea, nu avem altă alternativă?

M-a privit înspăimântată si, după ce si-a miscat capul în semn de dezaprobare, mi-a explicat cu o voce calmă:

-Nu! niciodată! Copilul nu-mi apaitine numai mie, ci si bărbatului meu niciodată nu-mi voi da consintământul ca să-mi fie luat. Imi este cu desăvârsire indiferent ceea ce s-ar putea întâmpla cu mine. Este o mostenire pentru bărbatul meu; de la lucrul acesta nu pot da înapoi. Stiu că viata mea se primejduieste. Si, ca s-o spunem deschis: Stiu că sunt pierdută. Asta o simt si numai pentru asta vă rog: tineti-mă în viată până ce va veni copilul. Vă implor pentru asta.

Am tăcut mult timp, biruit de cuvintele ei.

După aceea am mai încercat o dată s-o fac să-si schimbe părerea. Accentuându-mi cuvintele, i-am spus:

-Nu trebuie să vorbiti asa. Vă aflati în mare pericol asta este sigur, dar încă nu sunteti pierdută. Nimeni nu ar putea argumenta un astfel de lucru. Avem chiar o posibilitate. Poate as putea s-o formulez astfel: Ar fi cu putintă să vă salvăm, dacă am micsora lucrarea hormonilor sarcinii printr-o întrerupere urgentă a ei, sau prin oprirea lor, după care să operăm. Insă este sigur că mergeti spre catastrofă dacă nu se face lucrul acesta, chiar dacă v-as scoate din rădăcină amândoi sânii…

Când am terminat m-a privit direct în fată si mi-a răspuns aproape cu dusmănie:

-Lucrul acesta nu-l vreau. Nu-mi puteti lua copilul. NU MI-L PUTETI OMORÎ!

Niciodată, în numerosii mei ani de chirurgie, n-am întâlnit ceva asemănător. Miscat, am luat-o de mână.

-Bine, ati biruit! Se va împlini dorinta dvs. Vă rog să vă aranjati toate acasă, pe cât de repede puteti, si imediat după aceea veniti la clinică. Nu putem pierde timp.

Două zile mai târziu se afla în clinica noastră într-un salon linistit. La prima mea vizită am aflat-o linistită, manifestând o pasivitate aproape veselă. Din păcate era de datoria mea să-i fac noi comunicări triste. I-am spus că nu îmi puteam asuma riscul să îi scot amândoi sânii deodată. A doua zi, la ora 7, trebuia să operăm o parte si dacă mergea bine, după 2-5 săptămâni trebuia să operăm, cât se poate de adânc, si cealaltă parte…

Organismul tinerei femei era, pentru moment, încă în stare bună. Umflăturile, ce se măreau asa de repede, cu toate că pricinuiseră o vlăguire, nu influentaseră încă în mod dramatic starea ei generală.

Am discutat amănuntit despre operatie cu seful meu si mi-am ales ajutorii cei mai buni… Toate aceste măsuri, spre a ajuta cât mai mult la protejarea mamei si a embrionului… Când am intrat sterilizat în sala de operatie, toate erau gata. Locul care trebuia operat era descoperit. L-am examinat încă o dată, mi-am luat mănusile de cauciuc, le-am tras pe mâini si am început. Am tăiat direct, cu atentie, dejurîmprejur întreg sânul stâng, împreună cu pielea ce ne trebuia mai târziu. Am prins imediat cu pensete ve nele, din care curgea sânge. Am mers mai adânc, am lă sat neatinsă întreaga glandă a sânului lipită de muschii cei mari ai pieptului si le-am desprins pe toate împreună de pe peretele toracic…

După aceea a început partea a doua: Curătirea totală a ganglionilor de la subsuori si încheieturi. A fost o mun că obositoare, deoarece întreaga zonă se umpluse cu mici umflături canceroase. Toate tesuturile atacate s-au separat si mi-am întregit treaba mea ajungând până la buzele muschilor ce închid înspre înapoi adâncitura subsuorii. Aici există totdeauna ganglioni periculosi si acestia trebuiau negresit indepărtati…

Toată ziua dintâi am tinut-o sub observatie continuă pe tânăra femeie. Eu însumi mergeam foarte des la patul ei ca să mă conving că nu i s-a întâmplat nimic copilului. Din fericire, primele patru zile au trecut si copilul era în stare bună. Astfel, pentru moment, acest pericol fusese limitat…

In salon simteam că plutea o întrebare nepusă. Si într-adevăr, într-o zi, zâmbind nevinovat femeia mi-a pus următoarea întrebare:

-Domnule profesor, cam cât voi mai trăi oare?

Am înteles imediat. Voia să afle dacă i-a rămas încă destulă vreme să aducă copilul pe lume. N-am putut si n-am vrut s-o mângâi într-un mod ieftin. De aceea i-am spus numai atât:

-Nu mă mai întrebati despre asta, iubită doamnă.

O dată cu trecerea timpului am observat cu teamă că slăbea continuu…

Subiectul discutiei noastre era aproape întotdeauna în jurul copilului ce îl astepta si, când încercam să schimb vorba spre altele, ea îl readucea din nou cu insistentă la acelasi punct, în jurul căruia, precum se vede, se învârteau mereu toate gândurile ei. Cu o vie emotie, observam continuu că era atasată de ideea ca, pe acest copil ca mărturie a dragostei ei, să-l lase bărbatului ei spre a-l afla atunci când acela se va întoarce de pe front.

Nu puteam s-o las să îsi dea seama că nu eram în stare să iau parte la nădejdea ei. In taină, căutasem să aflu unde se afla bărbatul ei si, de la Cartierul General, am aflat confidential că întreaga grupare în care se afla si el se pierduse pe Frontul din Răsărit.

Intr-o zi i-am spus că în ziua următoare voiam să-i fac a doua operatie. A dat numai din cap.

Această a doua operatie a fost mult mai pretentioasă si mai periculoasă decât prima, deoarece starea generală i se inrăutătise…

Am lucrat repede si cu atentie, pe cât am putut mai bine. Cu cea mai mare grijă am oprit hemoragiile, ca să protejez circulatia sângelui. Ne aflam în luna a sasea si, prin urmare, copilul n-ar fi putut trăi dacă s-ar fi pricinuit o nastere prematură. Dar, în ciuda marii noastre concentrări, de data aceasta a trebuit mult mai mult timp ca să elimin sânul si să curăt subsuoara si ganglionii de la încheietură. Tesuturile deveniseră un cocolos si mereu atingeam în adânc noi mase canceroase.

Am terminat, am cusut rana mare si am aranjat instalatia de drenare. Am terminat fără a se ivi complicatii, dar mă îndoiam că vom avea o vindecare completă, deoarece numărul de globule albe din sânge era scăzut, în pofida tuturor efortunlor noastre. Am ramas asadar cu prins de o mâhnire profundă atunci când au scos-o pe bolnavă din sala de operatie. Faptul era înfricosător si simtământul că, în cele din urmă, toate vor fi zadarnice, ne îngreuia pe toti.

Pe mine mă chinuia încă o grijă cu desăvârsire dife rită, pe care o ascundeam cu precautie de femeie: că făptura aceea mică ar putea muri în ea. De aceea, ime diat după operatie, am mers sus, în camera ei, si am ascultat inima copilului. Bătăile erau slabe, dar totusi se simteau. Si au rămas asa si în următoarele zile. Intr-o dimineată m-a înstiintat, radiind de bucurie: copilul se miscase în pântecele ei. Simtise clar loviturile pricinuite de micile lui picioruse…

Ne apropiam de luna a saptea. Incepuse ultima luptă cu timpul. I-am propus să facă niste iradieri, ca să neu tralizăm niste celule maligne ce rămăseseră. Deoarece am prevăzut că s-ar putea teme să nu vatăme copilul am încredintat-o, fără ca ea să mă întrebe, că am putea izola copilul de influenta razelor. Dar nu a fost de acord si mi-a spus:

-Pentru care motiv să le facem? Stiu unde mă aflu.

Din zi în zi se vedea mai obosită… Rana nu se închidea. Locul care rămăsese deschis nu se vindeca. Puterile renăscute ale organismului ei ajunseseră la sfârsit…

A trecut si luna a saptea. Astfel că într-o zi am mers la ea si i-am spus:

-Dacă copilul vine acum, va putea rămâne în viată!

Niciodată nu voi uita manifestările care au urmat acestei vesti. Lacrimi de bucurie au strălucit în ochii ei si fata-i palidă si slăbită se vedea a se lumina dinlăuntru cu o strălucire de fericire. Pentru putine zile s-a îmbunătătit si starea ei. A prins putină culoare, dar după aceea, extenuarea trupească a progresat în mod nemilos.

In luna a opta i-am propus să i se provoace o nastere prematură. Ar fi mers la clinica ginecologică si ar fi adus copilul pe lume. Insă a refuzat. Voia să meargă acasă. Astfel a venit ziua când a părăsit clinica noastră. Sora ei s-a prezentat ca să o ia…

Le-am însotit pe amândouă până la masină. Pentru o clipă am mai rămas singur cu bolnava mea si am simtit că se lupta cu ea însăsi dar la sfârsit i-a scăpat de pe buze întrebarea de care mă temeam:

-Cât mai am încă de trăit?

Am evitat să răspund, miscând tăcut din cap. Nu voiam ca în ultima clipă să-i spun minciuni.

-Instiintează-mă când se va naste copilul, am rugat-o.

Iar ea mi-a făgăduit.

Am asteptat să-mi trimită vre-o carte postală, dar am rămas uimit când, într-o zi, am primit o scrisoare scrisă de ea însăsi:

„Iubite domnule profesor, – îmi scria – deoarece ati luat parte cu atâta căldură la lupta mea, veti fi si singurul care veti afla de la mine însumi vestea cea mare. Sunt foarte slăbită si trebuie să-mi economisesc puterile ce mi-au rămas. Deci: Acum zece zile a venit copilul pe lume. Un băietel. Un copilas mititel…

Inima îmi este atât de plină de recunostintă, încât îmi este cu neputintă să exprim prin cuvinte simtămintele mele. Recunostintă fată de Dumnezeu si recunostintă fată de dvs., iubite domnule profesor.

Ultimele săptămâni au fost destul de grele si uneori mă gândeam că nu voi putea rezista până în sfârsit. Mă rugam într-un mod cu desăvârsire copilăresc care, poate, pe un teolog l-ar fi putut face să râdă dispretuitor: „Dacă Tu esti acolo sus, si dacă Tu esti Dragoste, atunci dăru ieste-mi acest copil! Asa îi spuneam si El, în nemărginita Sa milostivire, a auzit rugăciunea mea, care era ca o silire.

Faptul acesta pentru mine înseamnă nespus de mult. Este cea mai mare mângâiere a mea pe ultima parte a drumului care se mai află înaintea mea. Moartea vine… Sfârsitul se apropie… Nu vreau să par mai bună decât sunt: si eu simt adeseori frică de moarte. Acea frică adân că pe care făptura o simte înainte de a pleca din această viată, si aceasta o pătimesc mai ales în timpul noptilor, când stau singură cu ochii deschisi în întuneric. Dar atunci mă mângâi cu gândul la copil care pentru mine consti tuie dovada vie a dragostei lui Dumnezeu…

Ieri am fost nevoită să-mi întrerup aici scrisoarea mea. A venit sora mea si m-a certat de-a binelea. Voia să mă facă să înteleg că de dragul copilului am datoria să rămân în viată. Acum, afară de faptul că nu stă deloc în propriile mele puteri să-mi prelungesc viata, consider ca o usurare acest punct de vedere: că la urma urmelor, chiar si cei mai iubitori dintre părinti nu pot face decât putine lucruri pentru copiii lor. Soarta lor, precum si a noastră, se află în mâinile lui Dumnezeu. In aceste puternice mâini părintesti încredintez acum cu desăvârsire pe toti cei pe care îi las în urma mea…

M-am trudit să fiu o mamă bună pentru copiii mei, care au fost pentru mine darul cel mai de pret. Vreme de zece ani întregi am fost legată de bărbatul meu cu o dragoste care n-a cunoscut niciodată nici cea mai mică umbră. Ca să le lasi pe toate acestea nu este usor. As vrea însă, ca si altă dată, să vă asigur -deoarece m-ati sprijinit în cele mai grele ceasuri ale mele – că merg înainte cu siguranta că le voi regăsi acolo pe toate învăluite în strălucire si eliberate de nimicnicia pământească. Adio pentru totdeauna!

P.S. Când vreodată se va întoarce bărbatul meu, dati-i vă rog, scrisoarea aceasta”.

După 14 zile am primit o hârtie care îmi vestea moartea ei. Scrisoarea n-am putut-o da, deoarece bărbatul ei nu s-a mai întors niciodată de pe Frontul de Răsărit”.

PRESA ORTODOXĂ, 18.04.1986 (GRECIA).

Sursa: Sfaturi Ortodoxe

„Gânduri despre crucea preotesei…” – III

Familia Pr. Dumitru Staniloae

Familia Pr. Dumitru Staniloae

Precum se ştie, preotul are o anumită rânduială de nevoinţă peste care nu se poate trece. Preoteasa nu are dreptul să îi ceară să se unească trupeşte în anumite zile, în posturi, înainte sau după Sfânta Liturghie. Şi, fireşte, nici preotul nu trebuie să îi ceară aşa ceva soţiei sale. Nu cu multă vreme în urmă, un preot care călca această rânduială a visat că Maica Domnului îi tăia mâinile…

Dragostea trupească este binecuvântată de Dumnezeu numai dacă se ţine seama de rânduielile bisericeşti, care sunt foarte precise în această problemă.

Voi aminti aici exemplul celui mai cunoscut preot de mir care a trăit într-o aspră nevoinţă cu soţia sa, ducând crucea fecioriei. Au trăit ca fraţii, şi darurile duhovniceşti cu care i-a binecuvântat Dumnezeu au fost pe măsură.

Voi vorbi despre Sfântul Ioan din Kronstadt. Sigur că el nu trebuie să fie înţeles ca un exemplu absolut de înfrânare: scopul preotului nu este de a nu se atinge de soţia sa. Un preot care are copii ştie să înţeleagă problemele credincioşilor mai bine decât un preot fără copii – fie că trăieşte în curăţie, fie că soţia sa este stearpă. Numai prin sporire duhovnicească acest raport poate fi inversat. Sfântul Ioan din Kronstadt înţelegea problemele celor căsătoriţi mai bine decât orice alt preot.

Nu am de gând să propun aici calea pe care a mers Sfântul Ioan ca pe un ţel care ar trebui atins de toţi preoţii. Nici nu consider că aşa stau lucrurile. Sfinţenia Sfântului Ioan nu a provenit numai din faptul că s-a înfrânat de la unirea trupească cu femeia sa. Unii eretici consideră că unirea trupească dintre soţi trebuie defăimată pentru ca soţii să fie bineplăcuţi lui Dumnezeu. Sfântul Ioan nu defăima această unire şi nici nu recomanda altora asceza ca pe o procedură magică de agonisire a Sfântului Duh.

Până să citesc mai multe despre viaţa Sfântului Ioan, mă gândeam că între el şi soţia sa a fost o relaţie distantă, rece, că de fapt căsnicia lor a fost un fel de contract prin care el, pentru că nu îşi dorea monahismul, a încercat să aleagă o căsnicie ciuntită: citisem undeva că soţia sa a acceptat cu greu înfrânarea pe care i-o cerea Sfântul.

Mare a fost bucuria mea când mi-am dat seama că am greşit. Ei au avut o dragoste puternică unul faţă de altul. Lipsa dragostei trupeşti a fost covârşită de plinătatea dragostei sufleteşti.

Cu trei zile înainte de a muri, sfântul a aflat că soţia sa, bolnavă la rândul ei, era întristată de faptul că nu îl poate îngriji. „Spuneţi-i soţiei mele că este întotdeauna cu mine, şi eu sunt întotdeauna cu ea”[1]. O astfel de dragoste este veşnică[2].

Preoteasa trebuie să îşi iubească mult soţul. El nu este numai un slujitor al altarului, ci este şi bărbatul ei. Faptul că el este preot nu trebuie să îi micşoreze dragostea, însă trebuie să cureţe dragostea de toate reziduurile sau de toate mişcările egoiste şi pătimaşe.

Înainte de a se mărita cu un viitor preot, înainte deci de a deveni preoteasă, o fată trebuie să se gândească foarte serios dacă face faţă exigenţelor care se impun. După ce s-a măritat, nu mai poate spune că nu a avut timp să conştientizeze responsabilităţile care o aşteaptă, nu mai poate da bir cu fugiţii.

Dragostea soţiei părintelui Ioan, Matuşka Elisabeta, se vedea în fiecare zi petrecută lângă părintele. Nepoata lor relata că ea „nu şi-a îngăduit niciodată să se amestece în treburile Batiuşkăi; n-a încercat nicicând să iasă în faţă sau să treacă drept egala lui; rămânând mereu în umbră, ea strălucea de razele slavei lui, ale minunatelor lui fapte creştineşti. […] Aşa cum părintele Ioan nu avea o viaţă personală, dăruindu-se slujirii aproapelui său, tot astfel E.K. nu trăia niciodată pentru ea; cercul activităţii ei era marcat de slujirea rudelor şi a celor apropiaţi: se bucura de bucuriile lor şi se întrista de necazurile lor…”[3]

Unde a dus-o pe preoteasa Elisabeta Konstantinova această vieţuire smerită? La neîmplinire? Nici gând. Ea sporise în viaţa duhovnicească, urcase pe scara desăvârşirii. Sfântul Ioan, bucurându-se de jertfelnicia ei, spunea despre ea: „Soţia mea este un înger”[4]. Aceste cuvinte nu erau simple alintări convenţionale. Aceste cuvinte erau spuse cu seriozitate: mergând pe calea smerită a slujirii soţului ei, preoteasa Elisabeta câştiga raiul.

Când părintele Dumitru Stăniloae a fost întrebat dacă a cunoscut vreun sfânt în viaţă, el a răspuns: „Da, pe soţia mea”. Răspunsul părintelui i-a mirat pe mulţi, mai ales pe cei care se aşteptau să audă din gura părintelui vreun nume de ieromonah din vremurile noastre.

Nu este greu să facem o paralelă între soţia Sfântului Ioan şi soţia părintelui Stăniloae. Amândouă au ştiut să trăiască nu în umbra, ci în lumina pe care o răspândeau soţii lor. Ele au trăit pentru a-şi ajuta soţii să trăiască pentru Biserică. Au mers pe calea smereniei, care nu este alta decât calea dobândirii lui Dumnezeu.

„E adevărat că preoteasa Maria Stăniloae a cunoscut crucea familiei, în care intră şi naşterea şi creşterea copiilor, dar Elisabeta Konstantinova, trăind în înfrânare cu soţul ei, nu a cunoscut această cruce. Ea a fost mai degrabă o maică, a fost un fel de călugăriţă, nu poate fi model pentru preotese…” – ar putea spune cineva care nu a citit viaţa Sfântului Ioan.

Da, este adevărat că viaţa unei familii fără copii este foarte diferită de viaţa unei familii cu copii. Numai că familia Sfântului Ioan nu a fost lipsită de copii. Sfântul şi soţia sa au crescut un copil, o nepoată a lor rămasă orfană. Acest amănunt este foarte important: creşterea copiilor modifică viaţa unui preot. Grijile sunt altele. E adevărat că trebuie ca orice creştin să se lase în seama lui Dumnezeu, dar responsabilităţile unui părinte (fie el şi adoptiv) nu sunt puţine.

Dacă nu ar fi crescut această nepoată,       rău-voitorii ar fi putut spune despre ei: „normal că au ajuns la sfinţenie, dacă nu au avut altceva de făcut, dacă nu aveau cu ce altceva să îşi ocupe timpul…”.

O astfel de gândire este superficială. Sfinţenia nu este o cale de umplere a timpului, este o cale a crucii.

Nepoata părintelui povestea: „Cu toate sarcinile gospodăriei, mătuşa nu mă neglija. Îşi petrecea tot timpul liber cu mine […]; mai târziu, când am mers la şcoală, îmi pregătea micul dejun, mă ducea zilnic la şcoală, mă lua acasă şi mă asculta la lecţii…”[5]

Care e diferenţa dintre o mamă care nu are grijă de copilul său şi o mamă adoptivă care, departe de a fi vitregă, se dedică din tot sufletul creşterii unui copil? Diferenţa este că cea de-a doua este mai „mamă” decât prima.

Putem spune că părintele Ioan şi soţia au fost părinţii nepoatei lor. Chiar dacă nu au fost părinţi trupeşti, i-au arătat mai multă dragoste decât arată copiilor lor mulţi dintre părinţii naturali.

Deşi au trăit în feciorie, Sfântul Ioan şi preoteasa Elisabeta nu au dus viaţă monahicească. Înfrânarea nu a fost o cale de micşorare a dragostei, o împuţinare nefirească a sentimentelor. Ei au fost soţ şi soţie, şi au avut unul faţă de celălalt o dragoste puternică şi curată, o dragoste care ar putea rămâne ca pildă vrednică pentru cei care se pregătesc să se căsătorească.

Ar fi foarte multe de spus despre chipul adevăratei preotese… Aş vrea să mă opresc aici, cerându-mi iertare cititorilor care ar fi vrut să găsească un articol mai armonios. Nu am avut în minte decât să deschid un subiect, să atrag atenţia asupra faptului că e nevoie de cărţi pentru preotese – atât de cărţi care să le ajute pe preotese să îşi înţeleagă rostul, cât şi de cărţi care să le ajute pe fetele care vor să devină preotese să îşi dea seama dacă sunt sau nu pregătite să ducă o asemenea cruce. Vreau să le spun acestora că în vremurile în care trăim este nevoie, poate mai mult ca niciodată, de preotese cu sufletul curat, de preotese care să fie modele pentru femeile din parohie. Este o cruce foarte grea pentru o fată să se pregătească să fie preoteasă. Dar este şi o cruce frumoasă, o cruce care împlineşte.

Despre această cruce, ca şi despre crucea preotesei, cel mai bine ar putea scrie chiar o preoteasă, sau un preot, iar nu un mirean. Ca mirean, eu nu pot scrie decât cum mi-aş dori să fie o preoteasă. Dar părerile subiective nu au aceeaşi valoare cu experienţa de viaţă.

Nu vreau să închei acest neconvenţional articol fără a reveni la răspunsul părintelui Stăniloae la întrebarea dacă a cunoscut vreun sfânt.

„Da, pe soţia mea.” S-ar putea scrie o carte numai despre acest răspuns al părintelui: este unul dintre cele mai adânci răspunsuri ale sale, este un răspuns care valorează cât un tratat de teologie.

Părintele Stăniloae nu este ca un împărat care îşi laudă în faţa supuşilor împărăteasa, pentru a se împărtăşi el însuşi din laudele aduse ei. Este un preot care dă mărturie despre faptul că sfinţenia este posibilă în zilele noastre. El nu a apreciat-o în mod egoist numai pe soţia sa. Cuvintele sale sunt de fapt cuvinte de apreciere pentru oricare dintre preotesele care merg pe acelaşi drum pe care a mers şi Maria Stăniloae.

M-aş bucura să fie cât mai multe astfel de preotese. Chiar dacă soţii lor nu vor vorbi altora despre comoara lor, sau poate că nici măcar nu o vor înţelege. Dar important este ca astfel de comori să fie cât mai multe.

Ar fi bine dacă, după citirea acestui articol, cititorii se vor ruga ca Dumnezeu să înmulţească numărul preoţilor vrednici şi al preoteselor vrednice. Ar fi un semn că aceste rânduri nu au fost scrise degeaba…


[1] Idem, p.132.

[2] Părintele Porfirie Taumaturgul, marele sfânt al vremurilor noastre, a văzut într-o vedenie că un părinte pe nume Yannis îşi îmbrăţişa soţia în lumina raiului. Trecuţi la cele veşnice, cei doi purtau unul pentru altul aceeaşi dragoste binecuvântată, care nu se împuţinase. Dragostea pătimaşă trece, dar dragostea curată biruie timpul.

[3] Idem, pp.132-133.

[4] Idem, p.138.

[5] Idem, p. 134.

Sursa: „Noi sfinți preoți de mir” – Danion Vasile

Din aceeași serie:

„Gânduri despre Crucea preotesei…” – I

„Gânduri despre Crucea preotesei…” – II

„Gânduri despre crucea preotesei…” – II

La întrebarea „ce este preotul?”, aş putea răspunde astfel: preotul este acel păstor care, iubindu-şi oile cu aceeaşi dragoste cu care Sfântul Timotei de la Esfigumenu şi-a iubit soţia, este gata să se jertfească pentru mântuirea lor. Această definiţie nu este completă, dar arată una dintre trăsăturile fundamentale ale preotului[1].

Preotul este inima care bate pentru mântuirea credincioşilor, care suferă pentru grijile, neputinţele şi căderile lor, care se roagă lui Dumnezeu pentru întreaga lume.

Ce este preoteasa? Este jumătatea acestei inimi. Face preoteasa Sfânta Liturghie? Nu. Spovedeşte preoteasa? Nu. Măcar o sfeştanie face? Nici atât.

Atunci cum este ea jumătate de preot?

Pe omul pe care diavolii nu îl pot birui prin gânduri păcătoase, încearcă să îl biruie ispitindu-l prin cei de aproape ai săi. Prin cine să atace diavolii pe preotul care luptă împotriva lor? Prin preoteasă… (Viaţa părintelui Dimitrie Gagastathis ne oferă imaginea tristă a unei preotese care îşi prigoneşte soţul în fel şi chip…)

Dacă preoteasa îşi iubeşte bărbatul şi se teme de Dumnezeu, atunci are grijă ca nu cumva să îi fie părintelui pricină de sminteală: să nu îl supere, să nu îl mâhnească, să nu îl ispitească să calce posturile…

Ar fi multe de spus aici. Oricum, direcţia pe care am pornit nu este cea bună. Preoteasa nu trebuie definită în funcţie de răul pe care nu trebuie să îl facă, ci în funcţie de binele pe care trebuie să îl facă. Ea trebuie să îi fie sprijin în toate. Ea nu este o anexă a bărbatului ei, o hidră cu care el trebuie să se lupte până la sfârşitul vieţii. Preoteasa trebuie să fie un suflet cald şi iubitor, un suflet jertfelnic.

Cel care se pregăteşte să devină preot nu trebuie să caute o soţie care să aibă cât mai puţine defecte, astfel încât să îl stânjenească cât mai puţin în slujirea sa. Ci trebuie să caute o soţie încununată cu cât mai multe virtuţi, care să îşi folosească talanţii pentru a-l sprijini cu toată fiinţa ei. Iată care preoteasă este jumătate de preot! Aceasta, şi nu alta.

În privinţa tinerilor care, dorindu-şi preoţia, îşi caută fete pentru însurătoare, trebuie să fac o observaţie personală: am avut colegi care, grăbindu-se să primească preoţia, s-au căsătorit fără a avea timp să îşi dea seama dacă fata este potrivită pentru a fi preoteasă. După căsătorie, şi-au dat seama că s-au pripit. O fată nu trebuie luată de soţie numai pentru că tânărul vrea să devină preot. Trebuie luată de soţie o fată care are calităţile necesare pentru a fi preoteasă, şi nu numai atât: trebuie luată o soţie care, înainte de a fi preoteasă bună, va şti să fie o soţie bună. Cum ar putea o femeie care nu a ştiut să fie o soţie bună să devină peste noapte o preoteasă bună?

Am în minte exemplul unuia dintre cei mai buni colegi ai mei de facultate. Un tânăr virtuos, iubitor de Dumnezeu. S-a căsătorit, dorindu-şi din toată inima să fie preot. Dar, după căsătorie, au apărut neînţelegeri între el şi soţia sa. Înainte de a fi hirotonit, s-a pus problema divorţului. Chiar dacă nu au divorţat (şi poate îi va ajuta Dumnezeu să rămână împreună, şi să meargă împreună pe calea cea bună), totuşi sunt aproape de acest pas.

Când se gândesc la însurătoare, unii tineri studenţi teologi spun că fata pe care o vor lua trebuie să fie fecioară. Este firesc să caute o fecioară, pentru că preoteasa trebuie să fie un suflet curat, un suflet care nu a fost vătămat de păcatul desfrâului. Există pravile foarte clare despre aceasta.

Dar nu stă totul numai în feciorie. Dacă o fată este fecioară, nu înseamnă că neapărat este bună de preoteasă. Cazul prietenului meu este cât se poate de grăitor. Da, o viitoare preoteasă trebuie să fie fecioară. Dar trebuie să fie şi credincioasă, şi smerită, şi înţeleaptă, şi iubitoare, şi, şi, şi… Sunt atâtea virtuţi care se leagă una de alta. Dacă singura virtute a viitoarei preotese este fecioria, nu va putea să fie un sprijin pentru soţul ei.

Nu intru acum în detalii legate de cazurile neconvenţionale. O cunoştinţă de-a mea, care acum este preoteasă, spunea că nu i se pare normal ca în vremurile noastre să se insiste atât asupra fecioriei preotesei şi să se treacă cu vederea păcatele tinerilor care vor să devină preoţi.

După învăţătura Bisericii, atât viitorul preot, cât şi viitoarea preoteasă trebuie să fie încununaţi cu cununa fecioriei. Curentul modernist care nu ţine seama de această învăţătură este de influenţă diavolească. Diavolul vrea ca familia preotului să nu fie o mică biserică, ci un lăcaş al neînţelegerilor, al dezbinării şi al patimilor. Faptul că au existat preoţi sau preotese care înainte de căsătorie nu au mers pe calea virtuţii, dar care după căsătorie s-au pocăit şi au fost modele de virtute, nu trebuie să fie generalizat. E adevărat faptul că unii tineri care şi-au pierdut fecioria şi unele tinere care au păcătuit înainte de a se cununa, după ce mai apoi s-au pocăit, primind binecuvântare de la duhovnicii lor şi cu dezlegare de la episcop au ajuns preoţi şi preotese cu viaţă aleasă. Numai că astfel de excepţii nu fac altceva decât să întărească regula: o astfel de cale este cel puţin riscantă, şi pe mulţi i-a dus în ghearele morţii. Cu hirotonia nu trebuie să se joace nimeni. Tot aşa cum nu ar trebui să se joace nimeni nici cu Sfânta Împărtăşanie, luând-o hoţeşte şi fiindu-i prilej de osândă.

Dacă stăm să ne gândim, dintr-o mie de păcătoşi se pocăiesc foarte puţini. Şi pravilele Sfinţilor Părinţi privitoare la fecioria tânărului care îşi doreşte să fie preot sau la fecioria fetei care se gândeşte să devină preoteasă nu trebuie călcate în picioare din cauza unor observaţii subiective. (Nu vreau să insist asupra acestui subiect. Duhovnicii singuri vor rândui cele cuvenite…)

Voi mai observa însă un singur lucru: că dacă viitorul preot şi-a luat de soţie o fecioară fată, care a ştiut să reziste ispitelor vrăjmaşului diavol şi tinerilor care au plăcut-o, aceasta îl va ajuta pe părinte în viaţa de înfrânare pe care o cere slujirea preoţească. Şi invers, cine nu a ştiut să se înfrâneze înainte de nuntă se va înfrâna cu greu după nuntă.


[1] A păcătuit oare Triantafil primind botezul musulman? Nicidecum, deoarece nu a făcut-o din puţinătatea credinţei, nu a făcut-o pentru a-şi cruţa viaţa, ci a făcut-o pentru a-şi câştiga soţia. Nu numai că nu s-a temut de mucenicie, ci, la vremea rânduită de Dumnezeu, s-a învrednicit de ea. A avut plată îndoită: şi cunună de mucenic a luat, şi soţia şi-a câştigat-o. Oricum, nu trebuie să se înţeleagă, în mod pripit, că sunt îngăduite păcatele dacă scopul e binecuvântat; „scopul scuză mijloacele” numai dacă totul e făcut după Evanghelie: dacă Triantafil ar fi primit botezul musulman pentru a avea câştiguri lumeşti, oricât de mari ar fi fost acelea, păcatul său ar fi fost osândit de Dumnezeu.

Sursa:„Noi sfinți preoți de mir” – Danion Vasile

Din aceeași serie:

„Gânduri despre Crucea preotesei…” – I

„Gânduri despre Crucea preotesei…” – III

„Gânduri despre Crucea preotesei…” – I

„Sfinţii Mucenici Marchian şi Nicandru erau târâţi de prigonitori spre locul de osândă. Soţia lui Marchian îi urma cu băieţelul în braţe, strigând după ei:

– «De ce mi-ai spus să nu mă tem pentru viitorul tău când am venit la voi în temniţă?»

Dar Marchian, înfrânându-şi simţămintele, i-a răspuns:

– «Nu te apropia de mine».

Cu mintea rătăcită de durere, ea alerga şi-l trăgea de mantie şi, punându-i copilul la picioare, striga:

– «Bărbate, de nu ţi-e milă de mine, uită-te la bietul copil, la drăgălaşul prunc! Nu face din mine o văduvă şi din el un orfan cu încăpăţânarea ta!»

Marchian îi ruga pe cei din jur să o dea de-o parte, zicând:

– «Vă rog, despărţiţi-ne, ca să-mi plinesc mucenicia!»

Atunci un creştin pe nume Zotic l-a prins de mână şi i-a spus:

– «Fii curajos, omule, şi luptă lupta cea bună, şi dobândeşte-ţi cununa!»

Marchian a răspuns:

– «Lasă-mi mâna şi ia-o pe cea a soţiei mele şi, trăgând-o înapoi, adu-i mângâiere. Ia pruncul de la picioarele mele şi pune-i-l în braţe, şi ţine-o departe până se va sfârşi totul. Nu trebuie să mă vadă murind».

Apoi mucenicul şi-a luat copilaşul în braţe şi, privind către cer, l-a blagoslovit zicând:

– «Doamne, Dumnezeule Atotputernic, ia acest copil întru grija Ta deosebi».

Biata femeie a fost luată cu mare greutate. Fără îndoială, această încercare a fost mai grea pentru Marchian decât chinurile morţii.”[1]

***

„Nu te teme soţul meu, nu-ţi pierde curajul în faţa morţii. Stai tare în credinţa lui Hristos. Căci paharul morţii ţine doar o clipită, după care te vei veseli împreună cu mucenicii lui Hristos. Şi eu voi fi fericită, căci voi fi soţie de mucenic…”[2] Cu aceste cuvinte a fost încurajat de către soţia sa Sfântul Nou Mucenic Pavel Rusul, care a primit mucenicia de la musulmanii hulitori de Dumnezeu.

***

Doi sfinţi mucenici, două feluri de soţii. Am început acest scurt articol despre rolul preoteselor citând fragmente din Vieţile Sfinţilor din două motive: primul este că preoţia e, sau mai bine zis ar trebui să fie, o mucenicie nesângeroasă, cu timp şi fără timp, pentru slujirea oilor cuvântătoare al căror păstor este preotul. (Şi că orice preoteasă ar trebui să înţeleagă că este soţie de mucenic.)

Al doilea motiv pentru care am arătat cât de diferite pot fi atitudinile soţiilor de mucenici este că prăpastia dintre ele reflectă cât se poate de bine raportul dintre preotesele vrednice şi cele nevrednice.

Nu ştiu să existe vreo carte despre rolul şi valoarea preoteselor. Prin articolul de faţă încerc să schiţez câteva idei, fără a avea în minte o altă finalitate decât nădejdea că, dacă printre cititori se vor număra şi câteva preotese, acestea vor înţelege cât de importantă este chemarea lor şi vor căuta să înţeleagă cât mai bine cum trebuie să se pregătească pentru a-L sluji pe Dumnezeu.

De obicei sfaturile sunt date de către cei înţelepţi celor mai puţin înţelepţi. Dar cei cu adevărat înţelepţi nu se simt jigniţi nici dacă primesc sfaturi de la cei mai puţin înţelepţi decât ei. De aceea nădăjduiesc ca rândurile mele să nu fie citite cu un aer de superioritate de către preotesele cărora mă adresez. Scriu mai ales pentru faptul că, terminând Facultatea de Teologie, mulţi dintre colegii mei au devenit preoţi; soţiile lor sunt acum preotese. În urma discuţiilor pe care le-am avut cu unii dintre colegi atât înainte, cât şi după nunta lor, observam împreună că în zilele noastre foarte mulţi preoţi sunt traşi înapoi de către soţiile lor, că focul râvnei unor slujitori ai altarului este aproape stins după ani de zile de căsnicie.

Poate vor fi şi vreunii creştini care se vor folosi de acest articol, căci, înţelegând cum ar trebui să fie o preoteasă, le vor ajuta pe preotesele de care sunt apropiaţi să îşi înţeleagă chemarea. Aşa cum o parohie ar trebui să se îngrijească de preotul ei, ar trebui să se îngrijească şi de preoteasă. Pentru că nu numai păstorul îşi modelează păstoriţii, ci şi păstoriţii îşi modelează păstorul.[3]

Repet încă o dată că scopul meu nu este de a prezenta în amănunţime chipul unei preotese model: nu sunt în măsură să fac acest lucru. Îmi pot imagina un asemenea model, dar nu aş putea înţelege în totalitate trăsăturile unei preotese pentru simplul motiv că nu sunt preot, soţia mea nu este preoteasă, şi deci nu cunosc în amănunţime problemele pe care le întâmpină o preoteasă.

Aş putea imagina un model ideal. Dar ar fi la fel de riscant precum este modelul ideal pe care îl are un monah despre viaţa de familie. De obicei, experienţa nu poate fi înţeleasă din afară.

O vorbă din popor spune că „preoteasa este jumătate de preot”. Dacă această vorbă este înţeleasă aşa cum trebuie, se dovedeşte cea mai simplă, cea mai clară şi în acelaşi timp cea mai vastă definiţie a preotesei ideale.

Nu consider că este de folos să dau o altă definiţie. Înainte de a completa şi de a explica frumoasa definiţie populară, ar trebui să dau definiţia preotului ideal.

Dacă preoteasa se defineşte în funcţie de bărbatul ei, care îi este cap, bărbatul se defineşte în funcţie de Capul său, care este Hristos. Nevrând să risc a da o definiţie incompletă, voi face o paralelă între slujirea preoţească şi viaţa Sfântului Mucenic Timotei de la Esfigmenu.

Soţia sa fusese luată de un musulman care, după ce o convinsese să lepede credinţa creştină, o trecuse în haremul său. Sfântul Timotei, pe numele de botez Triantafil, încerca în fel şi chip să o convingă să se întoarcă la el şi să renunţe la credinţa musulmană[4].

După rugăciuni îndelungate, soţia i-a transmis că vrea să se lepede de credinţa musulmană, dar că singura condiţie pentru a putea reveni acasă era ca el să primească formal botezul musulman – tăierea împrejur, şi să îşi recapete femeia, ascunzând faptul că a rămas creştin.

Triantafil a înţeles că aceasta era singura cale de salvare a soţiei sale, aşa că, aducându-şi aminte de Sfântul Apostol Pavel – care ar fi fost gata să primească şi anatema numai pentru a-i aduce la Hristos pe fraţii săi iudei – a acceptat propunerea.

După ce au trăit o vreme printre musulmani, au fugit fiecare la o mănăstire. După ce a vieţuit o vreme în Sfântul Munte Athos, monahul Timotei s-a întors între musulmani, L-a mărturisit pe Hristos şi a luat cununa muceniciei.


[1] David şi Mary Ford, Căsătoria, cale spre sfinţenie – Vieţile Sfinţilor căsătoriţi, Editura Sophia, Bucureşti, 2001, p. 252.

[2] Idem, p. 225.

[3] Nu de multă vreme o prietenă îmi spunea că a invitat o preoteasă, împreună cu copiii ei, la un spectacol de muzică uşoară la Sala Palatului. Am certat-o prieteneşte, şi i-am spus că acolo s-ar vătăma nu numai copiii, care sunt la vârsta grădiniţei, ci şi preoteasa. Şi ce exemplu mai este pentru creştini o preoteasă care îşi petrece timpul liber ascultând ritmuri zăpăcite? Unul bun, în nici un caz.

[4] Cer iertare cititorilor care s-ar aştepta să găsească o altfel de abordare a „problemei” preoteselor; nu vreau să profit de faptul că fiecare autor este liber să îşi expună ideile aşa cum crede de cuviinţă. Nici nu vreau să suplinesc puţinătatea ideilor mele prin înşiruirea unor elemente luate din Vieţile Sfinţilor. Dar acesta este modul în care înţeleg eu problema. Nu pot să o prezint altfel decât o văd eu însumi. Faptul că fac multe paranteze pentru a explica lucrurile într-un mod neconvenţional nu e motivat de o criză de originalitate. Fiecare trebuie să spună ceea ce are de spus nu în aşa fel încât să atragă aplauzele cititorilor, ci în aşa fel încât să fie cât mai sincer cu sine însuşi. Aş fi putut începe acest articol scriind despre cât de important este ca o preoteasă să fie smerită. Dar, nefiind presat de exigenţele unui studiu sistematic, evit încorsetările. Nu contest valoarea unor asemenea studii, ci dimpotrivă. Dar îmi este mai uşor să mă exprim altfel. Cred că o anumită formă stilistică trebuie păstrată numai pentru a nu afecta mesajul. Ar fi absurd să cânţi un fragment din slujba parastasului pe ritmuri de manele sau de hip-hop. Totuşi, nu mi se pare nepotrivit să vorbesc despre trăsăturile preotesei ideale făcând comparaţii cu vieţile Sfinţilor Mucenici.

Sursa: „Noi sfinți preoți de mir” – Danion Vasile

Din aceeași serie:

„Gânduri despre Crucea preotesei…” – II

„Gânduri despre Crucea preotesei…” – III