Arhive etichetă | preot

„Gânduri despre crucea preotesei…” – III

Familia Pr. Dumitru Staniloae

Familia Pr. Dumitru Staniloae

Precum se ştie, preotul are o anumită rânduială de nevoinţă peste care nu se poate trece. Preoteasa nu are dreptul să îi ceară să se unească trupeşte în anumite zile, în posturi, înainte sau după Sfânta Liturghie. Şi, fireşte, nici preotul nu trebuie să îi ceară aşa ceva soţiei sale. Nu cu multă vreme în urmă, un preot care călca această rânduială a visat că Maica Domnului îi tăia mâinile…

Dragostea trupească este binecuvântată de Dumnezeu numai dacă se ţine seama de rânduielile bisericeşti, care sunt foarte precise în această problemă.

Voi aminti aici exemplul celui mai cunoscut preot de mir care a trăit într-o aspră nevoinţă cu soţia sa, ducând crucea fecioriei. Au trăit ca fraţii, şi darurile duhovniceşti cu care i-a binecuvântat Dumnezeu au fost pe măsură.

Voi vorbi despre Sfântul Ioan din Kronstadt. Sigur că el nu trebuie să fie înţeles ca un exemplu absolut de înfrânare: scopul preotului nu este de a nu se atinge de soţia sa. Un preot care are copii ştie să înţeleagă problemele credincioşilor mai bine decât un preot fără copii – fie că trăieşte în curăţie, fie că soţia sa este stearpă. Numai prin sporire duhovnicească acest raport poate fi inversat. Sfântul Ioan din Kronstadt înţelegea problemele celor căsătoriţi mai bine decât orice alt preot.

Nu am de gând să propun aici calea pe care a mers Sfântul Ioan ca pe un ţel care ar trebui atins de toţi preoţii. Nici nu consider că aşa stau lucrurile. Sfinţenia Sfântului Ioan nu a provenit numai din faptul că s-a înfrânat de la unirea trupească cu femeia sa. Unii eretici consideră că unirea trupească dintre soţi trebuie defăimată pentru ca soţii să fie bineplăcuţi lui Dumnezeu. Sfântul Ioan nu defăima această unire şi nici nu recomanda altora asceza ca pe o procedură magică de agonisire a Sfântului Duh.

Până să citesc mai multe despre viaţa Sfântului Ioan, mă gândeam că între el şi soţia sa a fost o relaţie distantă, rece, că de fapt căsnicia lor a fost un fel de contract prin care el, pentru că nu îşi dorea monahismul, a încercat să aleagă o căsnicie ciuntită: citisem undeva că soţia sa a acceptat cu greu înfrânarea pe care i-o cerea Sfântul.

Mare a fost bucuria mea când mi-am dat seama că am greşit. Ei au avut o dragoste puternică unul faţă de altul. Lipsa dragostei trupeşti a fost covârşită de plinătatea dragostei sufleteşti.

Cu trei zile înainte de a muri, sfântul a aflat că soţia sa, bolnavă la rândul ei, era întristată de faptul că nu îl poate îngriji. „Spuneţi-i soţiei mele că este întotdeauna cu mine, şi eu sunt întotdeauna cu ea”[1]. O astfel de dragoste este veşnică[2].

Preoteasa trebuie să îşi iubească mult soţul. El nu este numai un slujitor al altarului, ci este şi bărbatul ei. Faptul că el este preot nu trebuie să îi micşoreze dragostea, însă trebuie să cureţe dragostea de toate reziduurile sau de toate mişcările egoiste şi pătimaşe.

Înainte de a se mărita cu un viitor preot, înainte deci de a deveni preoteasă, o fată trebuie să se gândească foarte serios dacă face faţă exigenţelor care se impun. După ce s-a măritat, nu mai poate spune că nu a avut timp să conştientizeze responsabilităţile care o aşteaptă, nu mai poate da bir cu fugiţii.

Dragostea soţiei părintelui Ioan, Matuşka Elisabeta, se vedea în fiecare zi petrecută lângă părintele. Nepoata lor relata că ea „nu şi-a îngăduit niciodată să se amestece în treburile Batiuşkăi; n-a încercat nicicând să iasă în faţă sau să treacă drept egala lui; rămânând mereu în umbră, ea strălucea de razele slavei lui, ale minunatelor lui fapte creştineşti. […] Aşa cum părintele Ioan nu avea o viaţă personală, dăruindu-se slujirii aproapelui său, tot astfel E.K. nu trăia niciodată pentru ea; cercul activităţii ei era marcat de slujirea rudelor şi a celor apropiaţi: se bucura de bucuriile lor şi se întrista de necazurile lor…”[3]

Unde a dus-o pe preoteasa Elisabeta Konstantinova această vieţuire smerită? La neîmplinire? Nici gând. Ea sporise în viaţa duhovnicească, urcase pe scara desăvârşirii. Sfântul Ioan, bucurându-se de jertfelnicia ei, spunea despre ea: „Soţia mea este un înger”[4]. Aceste cuvinte nu erau simple alintări convenţionale. Aceste cuvinte erau spuse cu seriozitate: mergând pe calea smerită a slujirii soţului ei, preoteasa Elisabeta câştiga raiul.

Când părintele Dumitru Stăniloae a fost întrebat dacă a cunoscut vreun sfânt în viaţă, el a răspuns: „Da, pe soţia mea”. Răspunsul părintelui i-a mirat pe mulţi, mai ales pe cei care se aşteptau să audă din gura părintelui vreun nume de ieromonah din vremurile noastre.

Nu este greu să facem o paralelă între soţia Sfântului Ioan şi soţia părintelui Stăniloae. Amândouă au ştiut să trăiască nu în umbra, ci în lumina pe care o răspândeau soţii lor. Ele au trăit pentru a-şi ajuta soţii să trăiască pentru Biserică. Au mers pe calea smereniei, care nu este alta decât calea dobândirii lui Dumnezeu.

„E adevărat că preoteasa Maria Stăniloae a cunoscut crucea familiei, în care intră şi naşterea şi creşterea copiilor, dar Elisabeta Konstantinova, trăind în înfrânare cu soţul ei, nu a cunoscut această cruce. Ea a fost mai degrabă o maică, a fost un fel de călugăriţă, nu poate fi model pentru preotese…” – ar putea spune cineva care nu a citit viaţa Sfântului Ioan.

Da, este adevărat că viaţa unei familii fără copii este foarte diferită de viaţa unei familii cu copii. Numai că familia Sfântului Ioan nu a fost lipsită de copii. Sfântul şi soţia sa au crescut un copil, o nepoată a lor rămasă orfană. Acest amănunt este foarte important: creşterea copiilor modifică viaţa unui preot. Grijile sunt altele. E adevărat că trebuie ca orice creştin să se lase în seama lui Dumnezeu, dar responsabilităţile unui părinte (fie el şi adoptiv) nu sunt puţine.

Dacă nu ar fi crescut această nepoată,       rău-voitorii ar fi putut spune despre ei: „normal că au ajuns la sfinţenie, dacă nu au avut altceva de făcut, dacă nu aveau cu ce altceva să îşi ocupe timpul…”.

O astfel de gândire este superficială. Sfinţenia nu este o cale de umplere a timpului, este o cale a crucii.

Nepoata părintelui povestea: „Cu toate sarcinile gospodăriei, mătuşa nu mă neglija. Îşi petrecea tot timpul liber cu mine […]; mai târziu, când am mers la şcoală, îmi pregătea micul dejun, mă ducea zilnic la şcoală, mă lua acasă şi mă asculta la lecţii…”[5]

Care e diferenţa dintre o mamă care nu are grijă de copilul său şi o mamă adoptivă care, departe de a fi vitregă, se dedică din tot sufletul creşterii unui copil? Diferenţa este că cea de-a doua este mai „mamă” decât prima.

Putem spune că părintele Ioan şi soţia au fost părinţii nepoatei lor. Chiar dacă nu au fost părinţi trupeşti, i-au arătat mai multă dragoste decât arată copiilor lor mulţi dintre părinţii naturali.

Deşi au trăit în feciorie, Sfântul Ioan şi preoteasa Elisabeta nu au dus viaţă monahicească. Înfrânarea nu a fost o cale de micşorare a dragostei, o împuţinare nefirească a sentimentelor. Ei au fost soţ şi soţie, şi au avut unul faţă de celălalt o dragoste puternică şi curată, o dragoste care ar putea rămâne ca pildă vrednică pentru cei care se pregătesc să se căsătorească.

Ar fi foarte multe de spus despre chipul adevăratei preotese… Aş vrea să mă opresc aici, cerându-mi iertare cititorilor care ar fi vrut să găsească un articol mai armonios. Nu am avut în minte decât să deschid un subiect, să atrag atenţia asupra faptului că e nevoie de cărţi pentru preotese – atât de cărţi care să le ajute pe preotese să îşi înţeleagă rostul, cât şi de cărţi care să le ajute pe fetele care vor să devină preotese să îşi dea seama dacă sunt sau nu pregătite să ducă o asemenea cruce. Vreau să le spun acestora că în vremurile în care trăim este nevoie, poate mai mult ca niciodată, de preotese cu sufletul curat, de preotese care să fie modele pentru femeile din parohie. Este o cruce foarte grea pentru o fată să se pregătească să fie preoteasă. Dar este şi o cruce frumoasă, o cruce care împlineşte.

Despre această cruce, ca şi despre crucea preotesei, cel mai bine ar putea scrie chiar o preoteasă, sau un preot, iar nu un mirean. Ca mirean, eu nu pot scrie decât cum mi-aş dori să fie o preoteasă. Dar părerile subiective nu au aceeaşi valoare cu experienţa de viaţă.

Nu vreau să închei acest neconvenţional articol fără a reveni la răspunsul părintelui Stăniloae la întrebarea dacă a cunoscut vreun sfânt.

„Da, pe soţia mea.” S-ar putea scrie o carte numai despre acest răspuns al părintelui: este unul dintre cele mai adânci răspunsuri ale sale, este un răspuns care valorează cât un tratat de teologie.

Părintele Stăniloae nu este ca un împărat care îşi laudă în faţa supuşilor împărăteasa, pentru a se împărtăşi el însuşi din laudele aduse ei. Este un preot care dă mărturie despre faptul că sfinţenia este posibilă în zilele noastre. El nu a apreciat-o în mod egoist numai pe soţia sa. Cuvintele sale sunt de fapt cuvinte de apreciere pentru oricare dintre preotesele care merg pe acelaşi drum pe care a mers şi Maria Stăniloae.

M-aş bucura să fie cât mai multe astfel de preotese. Chiar dacă soţii lor nu vor vorbi altora despre comoara lor, sau poate că nici măcar nu o vor înţelege. Dar important este ca astfel de comori să fie cât mai multe.

Ar fi bine dacă, după citirea acestui articol, cititorii se vor ruga ca Dumnezeu să înmulţească numărul preoţilor vrednici şi al preoteselor vrednice. Ar fi un semn că aceste rânduri nu au fost scrise degeaba…


[1] Idem, p.132.

[2] Părintele Porfirie Taumaturgul, marele sfânt al vremurilor noastre, a văzut într-o vedenie că un părinte pe nume Yannis îşi îmbrăţişa soţia în lumina raiului. Trecuţi la cele veşnice, cei doi purtau unul pentru altul aceeaşi dragoste binecuvântată, care nu se împuţinase. Dragostea pătimaşă trece, dar dragostea curată biruie timpul.

[3] Idem, pp.132-133.

[4] Idem, p.138.

[5] Idem, p. 134.

Sursa: „Noi sfinți preoți de mir” – Danion Vasile

Din aceeași serie:

„Gânduri despre Crucea preotesei…” – I

„Gânduri despre Crucea preotesei…” – II

„Gânduri despre crucea preotesei…” – II

La întrebarea „ce este preotul?”, aş putea răspunde astfel: preotul este acel păstor care, iubindu-şi oile cu aceeaşi dragoste cu care Sfântul Timotei de la Esfigumenu şi-a iubit soţia, este gata să se jertfească pentru mântuirea lor. Această definiţie nu este completă, dar arată una dintre trăsăturile fundamentale ale preotului[1].

Preotul este inima care bate pentru mântuirea credincioşilor, care suferă pentru grijile, neputinţele şi căderile lor, care se roagă lui Dumnezeu pentru întreaga lume.

Ce este preoteasa? Este jumătatea acestei inimi. Face preoteasa Sfânta Liturghie? Nu. Spovedeşte preoteasa? Nu. Măcar o sfeştanie face? Nici atât.

Atunci cum este ea jumătate de preot?

Pe omul pe care diavolii nu îl pot birui prin gânduri păcătoase, încearcă să îl biruie ispitindu-l prin cei de aproape ai săi. Prin cine să atace diavolii pe preotul care luptă împotriva lor? Prin preoteasă… (Viaţa părintelui Dimitrie Gagastathis ne oferă imaginea tristă a unei preotese care îşi prigoneşte soţul în fel şi chip…)

Dacă preoteasa îşi iubeşte bărbatul şi se teme de Dumnezeu, atunci are grijă ca nu cumva să îi fie părintelui pricină de sminteală: să nu îl supere, să nu îl mâhnească, să nu îl ispitească să calce posturile…

Ar fi multe de spus aici. Oricum, direcţia pe care am pornit nu este cea bună. Preoteasa nu trebuie definită în funcţie de răul pe care nu trebuie să îl facă, ci în funcţie de binele pe care trebuie să îl facă. Ea trebuie să îi fie sprijin în toate. Ea nu este o anexă a bărbatului ei, o hidră cu care el trebuie să se lupte până la sfârşitul vieţii. Preoteasa trebuie să fie un suflet cald şi iubitor, un suflet jertfelnic.

Cel care se pregăteşte să devină preot nu trebuie să caute o soţie care să aibă cât mai puţine defecte, astfel încât să îl stânjenească cât mai puţin în slujirea sa. Ci trebuie să caute o soţie încununată cu cât mai multe virtuţi, care să îşi folosească talanţii pentru a-l sprijini cu toată fiinţa ei. Iată care preoteasă este jumătate de preot! Aceasta, şi nu alta.

În privinţa tinerilor care, dorindu-şi preoţia, îşi caută fete pentru însurătoare, trebuie să fac o observaţie personală: am avut colegi care, grăbindu-se să primească preoţia, s-au căsătorit fără a avea timp să îşi dea seama dacă fata este potrivită pentru a fi preoteasă. După căsătorie, şi-au dat seama că s-au pripit. O fată nu trebuie luată de soţie numai pentru că tânărul vrea să devină preot. Trebuie luată de soţie o fată care are calităţile necesare pentru a fi preoteasă, şi nu numai atât: trebuie luată o soţie care, înainte de a fi preoteasă bună, va şti să fie o soţie bună. Cum ar putea o femeie care nu a ştiut să fie o soţie bună să devină peste noapte o preoteasă bună?

Am în minte exemplul unuia dintre cei mai buni colegi ai mei de facultate. Un tânăr virtuos, iubitor de Dumnezeu. S-a căsătorit, dorindu-şi din toată inima să fie preot. Dar, după căsătorie, au apărut neînţelegeri între el şi soţia sa. Înainte de a fi hirotonit, s-a pus problema divorţului. Chiar dacă nu au divorţat (şi poate îi va ajuta Dumnezeu să rămână împreună, şi să meargă împreună pe calea cea bună), totuşi sunt aproape de acest pas.

Când se gândesc la însurătoare, unii tineri studenţi teologi spun că fata pe care o vor lua trebuie să fie fecioară. Este firesc să caute o fecioară, pentru că preoteasa trebuie să fie un suflet curat, un suflet care nu a fost vătămat de păcatul desfrâului. Există pravile foarte clare despre aceasta.

Dar nu stă totul numai în feciorie. Dacă o fată este fecioară, nu înseamnă că neapărat este bună de preoteasă. Cazul prietenului meu este cât se poate de grăitor. Da, o viitoare preoteasă trebuie să fie fecioară. Dar trebuie să fie şi credincioasă, şi smerită, şi înţeleaptă, şi iubitoare, şi, şi, şi… Sunt atâtea virtuţi care se leagă una de alta. Dacă singura virtute a viitoarei preotese este fecioria, nu va putea să fie un sprijin pentru soţul ei.

Nu intru acum în detalii legate de cazurile neconvenţionale. O cunoştinţă de-a mea, care acum este preoteasă, spunea că nu i se pare normal ca în vremurile noastre să se insiste atât asupra fecioriei preotesei şi să se treacă cu vederea păcatele tinerilor care vor să devină preoţi.

După învăţătura Bisericii, atât viitorul preot, cât şi viitoarea preoteasă trebuie să fie încununaţi cu cununa fecioriei. Curentul modernist care nu ţine seama de această învăţătură este de influenţă diavolească. Diavolul vrea ca familia preotului să nu fie o mică biserică, ci un lăcaş al neînţelegerilor, al dezbinării şi al patimilor. Faptul că au existat preoţi sau preotese care înainte de căsătorie nu au mers pe calea virtuţii, dar care după căsătorie s-au pocăit şi au fost modele de virtute, nu trebuie să fie generalizat. E adevărat faptul că unii tineri care şi-au pierdut fecioria şi unele tinere care au păcătuit înainte de a se cununa, după ce mai apoi s-au pocăit, primind binecuvântare de la duhovnicii lor şi cu dezlegare de la episcop au ajuns preoţi şi preotese cu viaţă aleasă. Numai că astfel de excepţii nu fac altceva decât să întărească regula: o astfel de cale este cel puţin riscantă, şi pe mulţi i-a dus în ghearele morţii. Cu hirotonia nu trebuie să se joace nimeni. Tot aşa cum nu ar trebui să se joace nimeni nici cu Sfânta Împărtăşanie, luând-o hoţeşte şi fiindu-i prilej de osândă.

Dacă stăm să ne gândim, dintr-o mie de păcătoşi se pocăiesc foarte puţini. Şi pravilele Sfinţilor Părinţi privitoare la fecioria tânărului care îşi doreşte să fie preot sau la fecioria fetei care se gândeşte să devină preoteasă nu trebuie călcate în picioare din cauza unor observaţii subiective. (Nu vreau să insist asupra acestui subiect. Duhovnicii singuri vor rândui cele cuvenite…)

Voi mai observa însă un singur lucru: că dacă viitorul preot şi-a luat de soţie o fecioară fată, care a ştiut să reziste ispitelor vrăjmaşului diavol şi tinerilor care au plăcut-o, aceasta îl va ajuta pe părinte în viaţa de înfrânare pe care o cere slujirea preoţească. Şi invers, cine nu a ştiut să se înfrâneze înainte de nuntă se va înfrâna cu greu după nuntă.


[1] A păcătuit oare Triantafil primind botezul musulman? Nicidecum, deoarece nu a făcut-o din puţinătatea credinţei, nu a făcut-o pentru a-şi cruţa viaţa, ci a făcut-o pentru a-şi câştiga soţia. Nu numai că nu s-a temut de mucenicie, ci, la vremea rânduită de Dumnezeu, s-a învrednicit de ea. A avut plată îndoită: şi cunună de mucenic a luat, şi soţia şi-a câştigat-o. Oricum, nu trebuie să se înţeleagă, în mod pripit, că sunt îngăduite păcatele dacă scopul e binecuvântat; „scopul scuză mijloacele” numai dacă totul e făcut după Evanghelie: dacă Triantafil ar fi primit botezul musulman pentru a avea câştiguri lumeşti, oricât de mari ar fi fost acelea, păcatul său ar fi fost osândit de Dumnezeu.

Sursa:„Noi sfinți preoți de mir” – Danion Vasile

Din aceeași serie:

„Gânduri despre Crucea preotesei…” – I

„Gânduri despre Crucea preotesei…” – III

„Gânduri despre Crucea preotesei…” – I

„Sfinţii Mucenici Marchian şi Nicandru erau târâţi de prigonitori spre locul de osândă. Soţia lui Marchian îi urma cu băieţelul în braţe, strigând după ei:

– «De ce mi-ai spus să nu mă tem pentru viitorul tău când am venit la voi în temniţă?»

Dar Marchian, înfrânându-şi simţămintele, i-a răspuns:

– «Nu te apropia de mine».

Cu mintea rătăcită de durere, ea alerga şi-l trăgea de mantie şi, punându-i copilul la picioare, striga:

– «Bărbate, de nu ţi-e milă de mine, uită-te la bietul copil, la drăgălaşul prunc! Nu face din mine o văduvă şi din el un orfan cu încăpăţânarea ta!»

Marchian îi ruga pe cei din jur să o dea de-o parte, zicând:

– «Vă rog, despărţiţi-ne, ca să-mi plinesc mucenicia!»

Atunci un creştin pe nume Zotic l-a prins de mână şi i-a spus:

– «Fii curajos, omule, şi luptă lupta cea bună, şi dobândeşte-ţi cununa!»

Marchian a răspuns:

– «Lasă-mi mâna şi ia-o pe cea a soţiei mele şi, trăgând-o înapoi, adu-i mângâiere. Ia pruncul de la picioarele mele şi pune-i-l în braţe, şi ţine-o departe până se va sfârşi totul. Nu trebuie să mă vadă murind».

Apoi mucenicul şi-a luat copilaşul în braţe şi, privind către cer, l-a blagoslovit zicând:

– «Doamne, Dumnezeule Atotputernic, ia acest copil întru grija Ta deosebi».

Biata femeie a fost luată cu mare greutate. Fără îndoială, această încercare a fost mai grea pentru Marchian decât chinurile morţii.”[1]

***

„Nu te teme soţul meu, nu-ţi pierde curajul în faţa morţii. Stai tare în credinţa lui Hristos. Căci paharul morţii ţine doar o clipită, după care te vei veseli împreună cu mucenicii lui Hristos. Şi eu voi fi fericită, căci voi fi soţie de mucenic…”[2] Cu aceste cuvinte a fost încurajat de către soţia sa Sfântul Nou Mucenic Pavel Rusul, care a primit mucenicia de la musulmanii hulitori de Dumnezeu.

***

Doi sfinţi mucenici, două feluri de soţii. Am început acest scurt articol despre rolul preoteselor citând fragmente din Vieţile Sfinţilor din două motive: primul este că preoţia e, sau mai bine zis ar trebui să fie, o mucenicie nesângeroasă, cu timp şi fără timp, pentru slujirea oilor cuvântătoare al căror păstor este preotul. (Şi că orice preoteasă ar trebui să înţeleagă că este soţie de mucenic.)

Al doilea motiv pentru care am arătat cât de diferite pot fi atitudinile soţiilor de mucenici este că prăpastia dintre ele reflectă cât se poate de bine raportul dintre preotesele vrednice şi cele nevrednice.

Nu ştiu să existe vreo carte despre rolul şi valoarea preoteselor. Prin articolul de faţă încerc să schiţez câteva idei, fără a avea în minte o altă finalitate decât nădejdea că, dacă printre cititori se vor număra şi câteva preotese, acestea vor înţelege cât de importantă este chemarea lor şi vor căuta să înţeleagă cât mai bine cum trebuie să se pregătească pentru a-L sluji pe Dumnezeu.

De obicei sfaturile sunt date de către cei înţelepţi celor mai puţin înţelepţi. Dar cei cu adevărat înţelepţi nu se simt jigniţi nici dacă primesc sfaturi de la cei mai puţin înţelepţi decât ei. De aceea nădăjduiesc ca rândurile mele să nu fie citite cu un aer de superioritate de către preotesele cărora mă adresez. Scriu mai ales pentru faptul că, terminând Facultatea de Teologie, mulţi dintre colegii mei au devenit preoţi; soţiile lor sunt acum preotese. În urma discuţiilor pe care le-am avut cu unii dintre colegi atât înainte, cât şi după nunta lor, observam împreună că în zilele noastre foarte mulţi preoţi sunt traşi înapoi de către soţiile lor, că focul râvnei unor slujitori ai altarului este aproape stins după ani de zile de căsnicie.

Poate vor fi şi vreunii creştini care se vor folosi de acest articol, căci, înţelegând cum ar trebui să fie o preoteasă, le vor ajuta pe preotesele de care sunt apropiaţi să îşi înţeleagă chemarea. Aşa cum o parohie ar trebui să se îngrijească de preotul ei, ar trebui să se îngrijească şi de preoteasă. Pentru că nu numai păstorul îşi modelează păstoriţii, ci şi păstoriţii îşi modelează păstorul.[3]

Repet încă o dată că scopul meu nu este de a prezenta în amănunţime chipul unei preotese model: nu sunt în măsură să fac acest lucru. Îmi pot imagina un asemenea model, dar nu aş putea înţelege în totalitate trăsăturile unei preotese pentru simplul motiv că nu sunt preot, soţia mea nu este preoteasă, şi deci nu cunosc în amănunţime problemele pe care le întâmpină o preoteasă.

Aş putea imagina un model ideal. Dar ar fi la fel de riscant precum este modelul ideal pe care îl are un monah despre viaţa de familie. De obicei, experienţa nu poate fi înţeleasă din afară.

O vorbă din popor spune că „preoteasa este jumătate de preot”. Dacă această vorbă este înţeleasă aşa cum trebuie, se dovedeşte cea mai simplă, cea mai clară şi în acelaşi timp cea mai vastă definiţie a preotesei ideale.

Nu consider că este de folos să dau o altă definiţie. Înainte de a completa şi de a explica frumoasa definiţie populară, ar trebui să dau definiţia preotului ideal.

Dacă preoteasa se defineşte în funcţie de bărbatul ei, care îi este cap, bărbatul se defineşte în funcţie de Capul său, care este Hristos. Nevrând să risc a da o definiţie incompletă, voi face o paralelă între slujirea preoţească şi viaţa Sfântului Mucenic Timotei de la Esfigmenu.

Soţia sa fusese luată de un musulman care, după ce o convinsese să lepede credinţa creştină, o trecuse în haremul său. Sfântul Timotei, pe numele de botez Triantafil, încerca în fel şi chip să o convingă să se întoarcă la el şi să renunţe la credinţa musulmană[4].

După rugăciuni îndelungate, soţia i-a transmis că vrea să se lepede de credinţa musulmană, dar că singura condiţie pentru a putea reveni acasă era ca el să primească formal botezul musulman – tăierea împrejur, şi să îşi recapete femeia, ascunzând faptul că a rămas creştin.

Triantafil a înţeles că aceasta era singura cale de salvare a soţiei sale, aşa că, aducându-şi aminte de Sfântul Apostol Pavel – care ar fi fost gata să primească şi anatema numai pentru a-i aduce la Hristos pe fraţii săi iudei – a acceptat propunerea.

După ce au trăit o vreme printre musulmani, au fugit fiecare la o mănăstire. După ce a vieţuit o vreme în Sfântul Munte Athos, monahul Timotei s-a întors între musulmani, L-a mărturisit pe Hristos şi a luat cununa muceniciei.


[1] David şi Mary Ford, Căsătoria, cale spre sfinţenie – Vieţile Sfinţilor căsătoriţi, Editura Sophia, Bucureşti, 2001, p. 252.

[2] Idem, p. 225.

[3] Nu de multă vreme o prietenă îmi spunea că a invitat o preoteasă, împreună cu copiii ei, la un spectacol de muzică uşoară la Sala Palatului. Am certat-o prieteneşte, şi i-am spus că acolo s-ar vătăma nu numai copiii, care sunt la vârsta grădiniţei, ci şi preoteasa. Şi ce exemplu mai este pentru creştini o preoteasă care îşi petrece timpul liber ascultând ritmuri zăpăcite? Unul bun, în nici un caz.

[4] Cer iertare cititorilor care s-ar aştepta să găsească o altfel de abordare a „problemei” preoteselor; nu vreau să profit de faptul că fiecare autor este liber să îşi expună ideile aşa cum crede de cuviinţă. Nici nu vreau să suplinesc puţinătatea ideilor mele prin înşiruirea unor elemente luate din Vieţile Sfinţilor. Dar acesta este modul în care înţeleg eu problema. Nu pot să o prezint altfel decât o văd eu însumi. Faptul că fac multe paranteze pentru a explica lucrurile într-un mod neconvenţional nu e motivat de o criză de originalitate. Fiecare trebuie să spună ceea ce are de spus nu în aşa fel încât să atragă aplauzele cititorilor, ci în aşa fel încât să fie cât mai sincer cu sine însuşi. Aş fi putut începe acest articol scriind despre cât de important este ca o preoteasă să fie smerită. Dar, nefiind presat de exigenţele unui studiu sistematic, evit încorsetările. Nu contest valoarea unor asemenea studii, ci dimpotrivă. Dar îmi este mai uşor să mă exprim altfel. Cred că o anumită formă stilistică trebuie păstrată numai pentru a nu afecta mesajul. Ar fi absurd să cânţi un fragment din slujba parastasului pe ritmuri de manele sau de hip-hop. Totuşi, nu mi se pare nepotrivit să vorbesc despre trăsăturile preotesei ideale făcând comparaţii cu vieţile Sfinţilor Mucenici.

Sursa: „Noi sfinți preoți de mir” – Danion Vasile

Din aceeași serie:

„Gânduri despre Crucea preotesei…” – II

„Gânduri despre Crucea preotesei…” – III